Îi arătă pădurea înconjurătoare şi cu semne de groază, îi lămurea că peste tot sunt duşmani ascunşi, înarmaţi până
în dinţi şi cu cuţitul încovoiat al Băutorilor de sânge.
El imita săritura pisicii sălbatece, a Alfurusului, care-şi tăia victima, lăsându-i să picure sângele cu încetul şi strângându-l în tulpini de bambu pe care apoi le întrebuinţa la ceremoniile înfricoşate ale divinităţilor lui misterioase. El imita zborul repede şi nezgomotos al liliecilor vampiri, adormindu-şi victimele cu bătaia înceată
şi răcoroasă a aripilor lor, apoi îl rănesc mortal cu o muşcătură pricepută, care-l anemia şi-l istovea numai într-o noapte.
Apoi căuta să imite prin gesturi pe Alfurusul sângeros care, ascuns în frunzişul copacilor, dă târcoale casei plantatorului şi escaladând balconul sau verandele, pentru a pătrunde în camere, ca să răpească pe fete şi pe femeile tinere pe care apoi le aduceau jertfă pe altarele divinităţilor lor.
Şi Elsa vedea pe pitic mimând scena ultimă, femeia albă
—— 51 ——
zbătându-se şi plângând; apoi, întinsă goală pe piatra morţii, cu capul bălăbănindu-se deasupra vasului vrăjitorului sau vrăjitoarei care, în mijlocul strigătelor neomeneşti a demonilor negri, începea să ferăstruiască
gâtul delicat cu o lamă dinţată, stropind cetele de sălbateci dimprejur cu sângele cald încă al victimei.
Apoi, cum Elsa începea să înţeleagă scenele de spaimă
pe care piticul se străduia să i le lămurească, Hock o arăta pe ea cu mâna, pe când cu cealaltă mima tăierea gâtului şi părea că arată că Băutorii de sânge, răspândiţi prin jungla înfricoşată, o pândeau şi plănuiau să puie mâna pe ca.
— Tu, Tu! părea el că zice Elsei; te vor prinde… dacă nu rămâi aici… ocrotită de oamenii copacilor…
Îşi exprima prin gesturi gândul cu schime ale mutrei şi cu o mimică atât de expresivă, încât fiica doctorului Elias ghici tot ce se petrecuse.
— Da, da! spuse ea… îmi dau seama acum de tot ce a fost… Tu ai pus maimuţele să mă răpească, pentru ca să
nu cad în mâinile Alfurusului. Tu le-ai pus pe aceste animale de treabă să mă supravegheze şi pentru asta îţi sunt recunoscătoare din tot sufletul!… Vraciule bun!
Ea îşi însoţea cuvintele cu aceleaşi gesturi ca şi piticul, pentru ca să-l facă pe acesta să înţeleagă ce spunea. Pe când vorbea se auziră iar din depărtare focuri de armă. În adâncimile pădurii virgine, trupa ce o căuta începuse iar să
dea semnale de chemare.
— Hock! strigă Elsa, întinzând braţele în direcţia din care se auzea detunăturile; Jack e acolo! Mă cheamă!
În aceeaşi clipă ea sărise afară din coliba de crengi şi se apleca în căutarea unei liane pe care să se poată coborî, când piticul năpustindu-se la ea, îi arătă la picioarele bananului, hidoasa spirală a hamadryasului uriaş, care stătea la pândă, încolăcit în jurul lui, dar gata să se destindă ca un resort în momentul când va voi să sară
asupra prăzii.
— Ah! strigă fata, dacă Jack sau fratele lui ar fi aici, ar găsi un mijloc să nimerească monstrul acesta… Ei sunt
—— 52 ——
înarmaţi., şi l-ar putea împuşca…
Intre urangutani şi pitic începu acum o convorbire agitată. Elsa nu putea să ştie ce-şi spuneau, dar ea ghicea că el comanda şi arăta maimuţelor ce trebuiau să facă. O
rază de speranţă învioră curajul prizonierei. Hock vrăjitorul părea că-şi dă seama de lucrul acesta… Poate că va da de veste lui Jack şi lui Dou-long-mor şi-i va aduce acolo ca s-o ia şi s-o ducă la tatăl ei…
Cu toate acestea nu voia încă să se legene în această
speranţă.
În clip. A aceasta doi urangutani o zbughiră de la locul lor şi făcând o săritură puternică, spintecară văzduhul şi căzură departe, pentru a evita atacul şarpelui care de grabă îşi ţâşnise capul în aer pentru a-i ataca.
Dar agăţându-se cu cele patru labe de ramurile unui arechier enorm, ale căror ramuri se întretăiau cu ferigi arborescente, maimuţele dispărură în îmbelşugata vegetaţie a pădurii care se închise la loc, în urma lor.
Hock îi urmărise cu ochii, fără să facă un gest sau să
scoată vreo exclamaţie de mulţumire.
Probabil că era sigur de rezultatul expediţiei, căci se întoarse spre Elsa a cărei emoţie crescuse şi mai mult, ghicind gândul negrilului.
După aceea, întinzând braţul în direcţia în care dispăruseră maimuţele, rămase câtva timp pe gânduri, apoi, făcând o mare sforţare a minţii, spuse, spre marea uimire, dar şi bucurie, a fetii:
— Jack!
Cuvântul acesta îl aştepta şi Elsa, numele acela de care pigmeul recunoscător îşi aducea aminte şi pe care piticul îl putea pronunţa mai uşor, de oarece semăna mai bine cu graiul ciudat pe care-l vorbeau animalele pădurii virgine.
— Mulţumesc, Hock! strigă tânăra fată emoţionată! Tu eşti bun, eşti adevărat prieten! O să-ţi fiu totdeauna recunoscătoare! Totdeauna!
Piticul o privi cu extrasul unui drept credincios în faţa unei icoane apoi, executând aceeaşi săritură ca şi
—— 53 ——
maimuţele cu cari semăna ca un frate, apucă o liană care atârna din bolta de verdeaţă şi se aruncă înainte în oceanul de verdeaţă care-l ascunse imediat de ochii tinerei fete…
Elsa rămase singură pe copac, cu urangutanii…
