cuprinsă de o nerăbdare care o chinui până dimineaţa, nelăsând-o să închidă ochii toată noaptea…
—— 54 ——
CAPITOLUL VI.
JACK ŞI ELSA
Zorile o surprinseră întinsă pe o cracă a copacului şi ascultând toate zgomotele atât de ciudate ale pădurii.
Ea se străduia să pătrundă taina adâncimilor verzi care se întindeau în jurul lui. I se tot părea că aude fâşâituri prin frunziş, sau târşâiturile unor paşi prin tufişuri.
Atunci înălţa capul, scrutând cu ochii tufişurile şi buruienele înalte; dar repede se trăgea înapoi, zărind şarpele al cărui cap era mereu la pândă, răbdător, gata să
lovească cu colţii lui uriaşi orice fiinţă vie care se va apropia de el.
Elsa privea apoi săriturile gibonilor pe un copac din faţa ei.
Deodată ea fu cuprinsă de o bucurie aşa de mare încât rămase nemişcată, fără să fie în stare să facă un gest sau să scoată vreo vorbă.
Din mijlocul frunzişului se desprinsese figura unui tânăr. Sta căţărat pe un copac şi privea ca şi cum ar fi căutat ceva, înspre smochinul-banan pe care se afla Elsa.
Elsa îl recunoscu numaidecât pe Jack Dickson; dar un Jack îmbrăcat în zdrenţe, cu părul încâlcit şi plin de scaieţi; ca un om care s-ar fi căţărat multă vreme printre copacii deşi ai pădurii virgine.
Doi urangutani, aciuiţi lângă el, păreau că-i servesc, în acelaşi timp, de călăuze şi de paznici.
Elsa recunoscu pe cele două maimuţe pe care micul vrăjitor le trimisese cu o însărcinare, pe care Elsa, acum, la
—— 55 ——
vederea lui Jack, o înţelese deplin.
Hock pricepuse deci cuvintele ei. Piticul avea o inteligenţă ciudat de dezvoltată, care putea ceti gândurile acelora pe care voia să-i servească.
Elsa admiră instinctul miraculos al negrilului, care adusese un prieten acelea pe care o pusese sub protecţia marilor maimuţe şi care adusese acolo pe un alb înarmat cu armele necesare pentru a putea nimici pe periculosul hamadryas care o asedia cu o încăpăţânare îndârjită şi răzbunătoare.
Dar vederea lui Jack o făcu pe Elsa să piardă orice prudenţă.
— Jack! strigă ea cu glas tare. Alo, Jack! Aşteaptă… viu la tine!
Nu mai aşteptă răspunsul tânărului naturalist şi, nemaifiind supravegheată decât de femela maimuţă, care n-avusese timp s-o oprească, se lăsă s-alunece jos de-a lungul unei liane şi voi să alerge spre copacul pe care se găsea Jack.
Dar
deodată
rămase
înmărmurită
de
groază.
Hamadryasul, rezemat în coada-i încolăcită în jurul unui trunchi, se ridicase în faţa ei.
El o fascina cu ochii neîndurător aţintiţi asupra ei şi-si învârtea limba ca o furculiţă în toate părţile, legănându-şi trupul înălţat, gata să se repeadă.
Nemişcată, încremenită, Elsa se simţea că leşină.
O somnolenţă sau mai de grabă o toropeală părea că
pune stăpânire pe ea; nu mai avea voinţa necesară ca să
facă mişcarea ce ar fi putut-o mântui.
Se străduia din toate puterile să se împotrivească
somnolenţei cotropitoare şi fascinaţiei grozave care o atrăgea spre hamadryas. În mod fatal ar fi sucombat acum sub atacul veninos al monstrului, când două detunături răsunară cu un zgomot atât de puternic că îi păru că-i explodează în creier.
Nu-şi dădu seama că Jack descărcase ambele cartuşe ale carabinei lui asupra şarpelui, căruia îi sfărâmase capul.
—— 56 ——
Zgomotul o dezmetici pe Elsa, care sări înapoi cu atâta repeziciune încât îşi scrânti glezna de o rădăcină şi căzu jos, aproape leşinată de emoţie şi de durere.
— Elsa! strigă Jack speriat. Te-ai rănit? Dumnezeule, Elso!
Tânărul sărise şi el la pământ şi alergase spre fată fără
