—— 67 ——

mai văzu.

Jack nu-şi pierdu vremea privind în urma celui plecat.

Hock dădea dovadă de nerăbdare, repetându-şi mereu lucrăturile.

Naturalistul o luă mai repede la picior şi-l ajunse curând în gangul subteran care dădea subit într-o vale îngustă pe unde curgea un pârâu.

închisă într-un defileu de maluri stâncoase, o potecă

îngustă mergea de-a lungul pârâului. Locul acesta fusese cruţat de urgia focului, care adusese atâtea stricăciuni pădurii virgine; tufişurile erau în bună stare şi puţinii copaci, crescuţi între stânci, nu păţiseră nimic.

Alfuruşii putuseră deci să scape de pârjol pe acest drum îngust şi să-şi ducă prizoniera, oprind în cale, cu ajutorul focului, pe aceia care ar fi voit să-i urmărească.

Infernala lor inteligenţă ştiuse să prevadă şi să

organizeze, căci niciodată lui Jack nu i-ar fi dat în gând să

pătrundă în peşteră, dacă n-ar fi fost Hock care să-i arate drumul.

Porniră astfel în sus pe malul pârâului şi merseră câtva timp.

În cele din urmă ajunseră la un perete stâncos şi zăriră

intrarea unei galerii care dispărea înăuntrul muntelui.

Hock porni înainte, hotărât.

Jack îl urmă, emoţionat întrucâtva şi speriat de urletul unei căderi de apă care se prăvălea într-o prăpastie adâncă.

Dar după o sută de paşi, cărarea întortocheată pe care umblau făcu o cotitură neaşteptată şi ei se găsiră într-o peşteră atât de încăpătoare, încât Jack se stăpâni cu greu să nu scoată un strigăt de admiraţie.

Căci peştera se prelungea în munte şi avea o înfăţişare cu adevărat fantastică cu ciudatele-i stalactite, din care unele, strălucind ca cristalul, coborau ca nişte uriaşe reptile pietrificate, răsucindu-se în chipul cel mai neaşteptat.

O uimitoare lumină albastră pătrundea printr-o

—— 68 ——

crăpătură a stâncii şi lumina cu o strălucire nereală

această încăpere misterioasă şi atât de bine ascunsă în măruntaiele pământului.

Hock se pitulase, fără zgomot, în dosul unei pietre enorme care se înălţa, ca o apariţie, într-un ungher al peşterii.

Jack îl imită cum putu mai bine. Se aciuiase tocmai, la rândul lui, după un stei, când o pasăre străbătu peştera, scoţând un strigăt ascuţit şi sacadat care era, desigur, un avertisment, căci tânărul îl văzu pe negrii orânduindu-şi săgeţile pe un bolovan de cremene, ca să-i fie la îndemână, apoi îşi pregăti arcul gata de luptă.

Urangutanii, care de asemenea se pitiseră după pietrele care umpleau peştera, nu făceau nicio mişcare. Blana lor semăna atât de bine cu culoarea stâncilor, încât nu puteau fi deosebiţi de ele.

Jack însă vedea foarte bine luminile zburătoare care se învârteau de colo până colo sub boltă şi câteodată

rămâneau nemişcate pe ziduri.

Cum ochii începuseră să i se obişnuiască cu lumina ciudată a peşterii, Jack îşi dădu seama că încăperea era ca şi tapisată cu liliecii-vampiri care dormeau, agăţaţi de boite cu ghearele aripilor lor, sau care zburau încoace şi încolo ca nişte păsări de noapte hidoase.

Acest spectacol îi aminti naturalistului cuvintele dayacului Dou-long-mor care spunea cu toată convingerea că vampirii erau reîncarnarea sufletelor Alfuruşilor, pentru a putea continua şi după moarte să bea sângele victimelor ferocităţii lor neîndurate.

Tânărul nu îndrăznea să vorbească şi să întrebe pe negrii. Îi era teamă să nu atragă atenţia vreunei santinele ascunse cine ştie în ce colţ al cavernei şi să provoace o luptă care ar fi pricinuit pieirea lor fără să mântuie pe Elsa.

Timpul însă trecea.

Minutele i se păreau fără sfârşit lui Jack, care nu avea răbdarea încăpăţânată a indigenilor la pândă şi nu ştia nici cum pândesc „oamenii arborilor” zile întregi o pradă, fără a

—— 69 ——

face cea mai mică mişcare.

Neliniştea naturalistului creştea. Se întreba de ce Hock, piticul vrăjitor, zăbovea astfel în peştera aceea care părea că se afundă fără capăt în munte.

Alfuruşii nu se iveau. Jack se temea ca Elsa să nu fi fost dusă cine ştie cât de departe, căci nu mai găsiseră nicio urmă nouă a fetei.

Pentru a suta oară el ridică capul, când observă ceva care bătea la ochi pe nisipul negru al încăperii. Era un colier de perle pe care Elsa îl purta de obicei în jurul gâtului. De data aceasta nu mai încăpea nicio îndoială.

Fiica doctorului Elias trecuse pe-acolo.

— Hock, şopti Jack, Hock, ai văzut asta, Hock?

O şuierătură poruncitoare îl făcu să înţeleagă că nu era locul şi momentul să vorbească, căci o lumină roşie luminase în clipa aceea fundul peşterii.

Un cortegiu hidos înainta la lumina unor torţe uriaşe de răşină care accentuau grozăvia unui tablou cu adevărat demoniac.

Vrăjitorii Alfuruşilor mergeau înaintea victimelor slujbei care urma să se ţie în faţa unui oribil idol de piatră roşie, ce întindea opt braţe însângerate, înarmate cu gheare în loc de mâini.

Idolul se ridica pe un bloc de cuarţ pus pe un fel de altar, peste o albie de piatră a cărei destinaţie sinistră Jack avea s-o afle în curând.

Toţi vrăjitorii, goi până la piele, erau acoperiţi de tatuaje înfricoşătoare şi de desene sângeroase.

Băteau cu putere în tobe împodobite cu cranii omeneşti şi produceau o simfonie foarte potrivită cu aspectul lor îngrozitor şi cu mişcările lor nebuneşti.

În spatele lor, Alfuruşii sălbateci, vopsiţi ca de vânătoare şi înarmaţi cu iataganul tăietor de capete, îi urmau legănându-se în cadenţa tobelor.

Dar nu Băutorii de sânge îl preocupau pe Jack Dickson, Ochii îi rămaseră aţintiţi asupra a două tinere temei care păşeau, sprijinite de patru vrăjitori, şi care păreau, şi una

—— 70 ——

şi cealaltă, că de-abia se ţin pe picioare şi că sunt gata să

leşine.