— Dragul meu Jack! exclamă tânăra fată cu o dragoste nesfârşită.
În aceiaşi clipă, ea culcă la pământ pe unul din vrăjitorii care îndemnau pe războinicii Alfuruşi la luptă.
Băutorul de sânge fu atins de moarte, dar el îşi adună
ultimele puteri pentru a îmbrăţişa blocul de piatră pe care se ridica idolul roşu. Cu această mişcare îl împinse însă, şi idolul se răsturnă de pe piedestal.
O bubuitură surdă întovărăşi căderea odioasei divinităţi care se prăbuşi într-o prăpastie neagră deschisă pe neaşteptate în pământ.
Elsa scoase un ţipat de spaimă. Bolta peşterii se crăpase şi se prăbuşea în fala lor, despărţindu-i aproape de
—— 74 ——
urangutanii care continuau să lupte.
— Suntem înmormântaţi de vii! exclamă ea îngrozită.
Jack o strânse şi mai tare la pieptul lui. Situaţia devenea teribilă. Erau izolaţi într-o vizuina în care mergeau la o moarte sigură dacă nu le venea nimeni în ajutor.
Un întuneric complet îi împiedica să-şi dea seama de locul pe care se aflau şi de pereţii vizuinii. Dar auzeau strigătele Alfuruşilor şi mârâiturile urangutanilor.
— Există desigur vreo crăpătură care comunică cu restul peşterii, spuse Jack. Bolta desigur că nu s-a prăbuşit toată; vreo stâncă va fi oprit în cădere vreun bloc de piatră*
lăsând vreo gaură prin care am putea trece.
— Numai dacă Alfurusii nu s-ar folosi de ea ca să ne afume ca pe nişte vulpi în vizuina lor, replică Elsa.
— Să-l lăsăm pe Hock să ne poarte de grijă, răspunse Jack. El ne-a scos din situaţii mai rele. Să avem încredere în el şi să nu pierdem nădejdea…
Nu isprăvise încă fraza, că fluierături repetate răsunară
în peşteră şi auziră pe Alfuruşi scoţând urlete de furie.
— Ce s-o fi întâmplat? murmură Elsa. Ne-au sosit oare ajutoare?
— Probabil.
— Cine o fi?
Jack ridică din umeri. El lipise o ureche de pământ şi asculta.
— Lupta devine din ce în ce mai înverşunată. Băutorii de sânge dau înapoi.
— Ah! făcu Elsa. Dar cine oare îi atacă?
— Adversari foarte periculoşi, fără îndoială, căci strigătele lor arată o mare spaimă.
— Şi… au luat-o la fugă?
— Aşa se parc… mai ales că…
El se opri uluit. În peşteră răsunară acum bubuituri de arme.
— Auzi, strigă ea în culmea bucuriei, ne-au venit în ajutor albii! Trag în Alfurusi cu puştile…
— Şi acum ne strigă, exclamă Jack. Mi se pare că e
—— 75 ——
vocea tatălui d-tale!
— Şi a lui Willie, fratele d-tale! Auzi, şi pe Dou-long-mor îl auzi?
În adevăr, în mijlocul zgomotului înconjurător, se auzea vocea puternică a dayacului care răcnea din toate puterile:
— Thuan!… Unde eşti, Thuan?
— Elsa, fiică-mea! striga şi doctorul Elias Brouwer. Elsa!
— Aici! strigă tânăra fată cât putu de tare. Aici! Ah, Jack, ei nu mă aud! Ce situaţie oribilă! Aici suntem, tată, Willie, Dou-long-mor. Hock, Hock!
— Hock! repetă nu departe de ei vocea ciudată a piticului vrăjitor şi în aceiaşi clipa o făclie lumină închisoarea lor pe piatră.
— Oli, exclamă Elsa uimită, tot el!
— Ca întotdeauna! completă Jack. Omuleţul acesta minunat a găsit o crăpătură în, stâncă şi a reuşit să ne descopere şi de data aceasta!
— Îţi mulţumesc, Hock!
