Dar Jack nu mai judecaşi poate că ar fi făcut nebunia să
plece, fără să-l asculte pe Dou-long-mor, când o şuierătură
ascuţită îi atrase atenţia şi-l făcu să se întoarcă.
— Hock! exclamă el, recunoscându-l pe pigmeu. Hock, aici? De unde vine? De unde a ieşit, Dou-long-mor?
Dayacul ridică din umeri. Era tot aşa de uimit ca şi naturalistul.
— El vrăjitor. N-are nevoie de drum. El la multe se pricepe. Zbora pe sus.
Jack se agăţă de slaba speranţă pe care i-o dădea sosirea pigmeului.
— Hock, Hock! zise el, arătând spre smochinul-banan.
Unde este Elsa? Tu ştii? Băutorii de sânge, vampirii cu chip de om, au luat-o! O să mergem cu tine, dacă tu poli să ne arăţi unde el
Vorbind, făcea multe gesturi, doar o putea piticul să
înţeleagă ce voia. Acesta îl privea atent, fără să scoată
vreun sunet, însă cu ochi atât de inteligenţi, încât Jack simţi că recapătă puţin curaj.
— El vrăjitor, el ştie găsit pe Elsa, spuse Dou-long-mor cu convingere. Tu aşteaptă, mergem după el.
Hock făcuse un gest misterios şi dispăruse după un
—— 64 ——
copac pe jumătate ars, de unde se-ntoarse înarmat cu un arc mare de o formă ciudată şi cu mai multe săgeţi la fel cu aceea cu care rănise pantera neagră.
— Săgeţi aeta, otravă foarte, foarte rea! Dacă’ înţeapă pe tine, tu mort, spuse dayacul lui Jack, în graiul lui scâlciat.
Jack nu cerea altceva decât să creadă chiar şi imposibilul. În orice caz, ceea ce făcea piticul îl umplea de uimire.
Hock imitase, în adevăr, cu atâta exactitate şuierătura unui şarpe furios încât naturalistul fu înşelat.
Imediat din toate părţile se auzi fâlfâit de aripi. Păsări de toate felurile apărură pe crăcile înnegrite de foc ale copacilor din jur, şi toate începură să piuie, să fluture, să
croncănească pe toate glasurile şi tonurile. Era. Un concert asurzitor şi neaşteptat, căruia piticul îi puse capăt cu o fluierătură poruncitoare.
Se făcu imediat linişte.
— Ce minuni face sălbatecul acesta! murmură Jack.
— El ştie graiul la păsări şi vorbeşte şi la maimuţe, spuse convins Dou-long-mor.
Piticul îi confirmă spusele, scoţând fluierături pe tonuri deosebite, urmate de triluri şi modulaţii, asemănătoare unui cântec de pasăre.
El se muncea să imite diferitele păsări adunate deasupra capului. Îşi da atâta osteneală încât sudoarea îi curgea şiroaie pe faţă.
Şi păsările atente aveau aerul că-l înţeleg. Unele din ele începură un fel de dialog cu pitic, punând parcă întrebări şi dând răspunsuri. Convorbirea aceasta pricinui o uimire fără de margini celor doi tovarăşi de aventuri.
Şi ca la un semn, toate păsările dispărură, străbătând copacii înnegriţi de pârjol şi răspândindu-se în toate unghiurile cerului.
În aceeaşi clipă se auziră mârâituri şi o tuse sacadată, anunţând întoarcerea urangutanilor cari fugiseră de spaima focului din pădure.
Toţi lăsară capetele în jos, părând că aşteaptă să fie
—— 65 ——
certaţi. În adevăr, piticul nu-i cruţă deloc şi-i dojeni aprig, cu sunete aspre şi poruncitoare.
Jack observă un urangutan bărbat care părea că e şeful tuturor. Acesta fu apucat de o furie nestăpânită când zări cadavrul femelei, ucisă de Alfuruşi.
Toţi „oamenii copacilor” se adunară într-un grup compact, părând că fac cauză comună cu el şi că se unesc ca să răzbune moartea maimuţei.
Era o scenă atât de emoţionantă şi teribilă, încât Jack înţelese că o luptă pe viaţă şi pe moarte se va da între Băutorii de sânge şi uriaşele maimuţe antropoide.
—— 66 ——
CAPITOLUL VIII.
MISTERELE INSULEI ÎNSÂNGERATE
Dar Hock, piticul vrăjitor, nu uitase că Elsa era în mâinile Alfuruşilor.
Prin gesturi el dădu porunci scurte, apoi adunând pe toţi supuşii săi antropoizi, le arătă un punct în pădure spre care se îndreptară imediat cu toţii.
