să-i pese de zvârcolirile înspăimântătoare ale şarpelui uriaş, care se lupta cu moartea în buruienele înalte.
— Reptila aceasta fioroasă te-a muşcat Elsa? Sfinte Dumnezeule! Ar fi grozav! Elsa, draga mea! Singura mea bucurie în viaţă! Elsa scumpo, iubita mea!
El o ridicase de pe pământ şi o legăna în braţe ca pe un copil. Tânăra fată se lăsa legănată, fericită. Prelungea dinadins această scenă de fericire, continuând să ţie ochii închişi şi ascultând pe Jack care-i şoptea cuvintele pe care fata le aştepta de mult, dar pe care el încă nu îndrăznise niciodată să i le spună.
Rămânea liniştită şi se lăsa legănată de braţele tânărului, încântată de fericirea prezentă şi uitând toate grozăviile prin care trecuse şi care o mai aşteptau…
— N-am nimic, dragul meu, spuse ea în cele din urmă; şi, dacă nu mi-aşi fi răsucit grozav glezna, ca să evit atacul regelui cobrelor, n-aş fi avut nici pe dracu… Îţi mulţumesc, Jack!
Am
recunoscut
numaidecât
dibăcia
d-tale
extraordinară… Iată că a doua oară îmi salvezi viaţa.
Tânăra fată se uită la şarpele uriaş pe care urangutanii îl omorau acum de-a binelea, sfârtecându-l.
Maimuţele săvârşeau lucrul acesta cu o poftă de răzbunare şi cu încăpăţânarea rasei lor. Rupeau reptila în bucăţi, manifestând o bucurie nebună pe care şi-o exprimau prin sărituri, ca nişte copii veseli.
Elsa îi atrase atenţia lui Jack Dikson.
— Aceşti „oameni ai copacilor” m-au smuls din mâinile răpitorilor mei, spuse ea. M-au protejat şi păzit.
Hock, piticul vrăjitor, le-a poruncit s-o facă.
Fără ei aş fi căzut pradă Alfurusului care n-a încetat să
mă pândească pentru a răzbuna, de bună seamă, moartea
—— 57 ——
„Băutorului de sânge” care ne atacase lângă drosera canibală şi pe care l-am doborât atunci cu un glonte al puştii mele…
— Cu toţii am avut. Gândul acesta când am pornit să te căutăm, dragă Elsa. Nicio clipă nu m-a părăsit groaza că-ţi voi găsi trupul decapitat. Oh, şi gândul acesta mă
înnebunea!
Din fericire am putut, mulţumită maimuţelor piticului vrăjitor, să te găsesc. Acum, dacă urangutanii care m-au adus până aici, ar voi să ne escorteze până ce am da de Dou-long-mor şi de fratele meu Willie, ai fi repede în siguranţă, în plantaţia de pe malul râului Barito, unde am aştepta întoarcerea tatălui d-tale…
Tânăra fată voi să se ridice ca să plece, fără să mai piardă nicio clipă, dar glezna scrântită îi smulse un strigăt de durere.
— Nu pot să umblu! strigă ea.
— Te voi duce! răspunse Jack hotărât.
Elsa îi întinse mâna, zâmbind.
— Ar fi o nebunie, sărmanul meu Jack. Te-ai istovi de pomană şi am înainta cu greu, pierzând un timp prea preţios ca să-l cheltuim în chipul acesta. Voi rămânea deci aici, în culcuşul pe care mi l-au pregătit maimuţele, care sunt prietenele noastre şi care vor continua să mă mai apere câtva timp, până în clipa când te vei întoarce aici cu Willie şi cu Dou-long-mor…
Degeaba protestă tânărul. Elsa reuşi în cele din urmă să-l facă să înţeleagă că hotărârea ei este cea mai înţeleaptă.
Dar el ţinu totuşi să împartă armele cu ea şi-i lăsă ci revolverul, cu destule gloanţe ca să poată susţine un asediu în copac, în caz de nevoie.
Apoi plecă grăbit, după ce asigură pe fată că va fi înapoi încă înainte de venirea nopţii.
……………………………………………………………………………
Cu tot curajul ei, Elsa, când se văzu iar singură, simţi o strângere de inimă şi o mare tristeţe îşi bandajase piciorul cu o liană şi se rezemase de smochin, aşteptând să i se mai
—— 58 ——
aline durerile ca să se poată iar urca în copac.
O chinuia şi grija de soarta lui Jack.
Tânărul se afla singur în pădurea cutreierată de Alfuruşi.
Nu va fi el atacat?
Urangutanii nu plecaseră cu el. Ei plecaseră acum în căutarea fructelor şi rădăcinilor cu care se hrăneau.
Elsa îşi plângea trista soartă care o împiedicase să plece cu tovarăşul ei de aventuri.
