Prima era o chinezoaică, răpită probabil din vreo prăvălie de pe coastă. Cea dea doua însă era o fată albă.

Şi Jack recunoscu pe Elsa, pe jumătate goală şi cu părul desfăcut şi încâlcit ca o femeie care s-a zbătut multă vreme şi s-a împotrivit cu cea mai mare energie, până ce a fost învinsă şi s-a supus sorţii.

Ea părea supravegheată mai de aproape decât tovarăşa ei. Vrăjitorii o împingeau cu brutalitate. Ba chiar câteodată

o împungeau cu cuţitele lor ascuţite şi pregătite pentru suprimarea victimelor, căci Elsa scotea gemete care sfâşiau inima tânărului.

El şi luase la ochi carabina, când o mână îl opri.

Îl recunoscu pe piticul vrăjitor care-i făcea semn să mai aştepte.

Jack, înfrânându-şi nerăbdarea, îi urmă sfatul şi se ascunse din nou, gata însă să sară la cel mai mic semn.

La lumina unui foc mare pe care-l aprinseseră Alfurusii, el zări un bloc enorm de cuarţ, prevăzut cu inele de fier şi lanţuri şi pus peste un fel de piedestal care domina toată

întinderea cavernei.

Era stânca de tortură pe care vrăjitorii idolului sângeros îşi chinuiau victimele, tăindu-le gâtul cu încetul şi le strângeau sângele pe care apoi îl împărţeau credincioşilor acestei religii înfricoşate.

Jack îi văzu cum o puneau în lanţuri pe Elsa, care trebuia să rămână astfel o noapte în faţa idolului roşu.

Nenorocita, ca să fie chinuită şi mai grozav, trebuia să stea de faţă la schingiuirea şi asasinarea tovarăşei ei, înainte de a fi jertfită şi ca în acelaşi chip.

Fata chineză era aşa de istovită că se lăsă întinsă pe piatra altarului morţii, fără împotrivire şi fără să scoată

măcar un geamăt.

Era goală şi semăna cu o statuie de fildeş. Capul i se bălăbănea de-asupra albiei de piatră şi gâtul îi era expus cuţitelor călăilor ei, fără ca să poală să facă cea mai mică

—— 71 ——

încercare de-a se mântui de la această moarte fioroasă.

Vrăjitorii începură să cânte o rugăciune înfiorătoare, întretăiată de strigăte crunte şi întovărăşită de bubuitul tobelor.

Jack o privea pe Elsa, care nu-şi putea lua ochii înspăimântaţi de la piatra pe care zăcea tovarăşa ei.

În clipa aceasta tânărul zări pe faţa fermecătoare a tinerei fete o grimasă de groază, în timp ce un gemăt înăbuşit scăpa printre buzele chinezoaicei.

Doi din vrăjitori, întinzând în cruce braţele victimei, îi tăiaseră vinele, lăsând să-i curgă sângele pe piatră, de pe care se scurgea şiroaie în albia de piatră, de unde apoi îl luau preotesele acestui cult diavolesc.

Dar, în aceeaşi clipă, bolta cavernei fu întunecată de zborul liliecilor-vampiri care se azvârleau asupra victimei.

Atraşi de mirosul sângelui, hidoasele animale voiau să ia parte la ospăţ. Ele acoperiră corpul chinezoaicei cu o mantie de aripi şi de blănuri întunecoase, care se agitau, supraveghind convulsiile de agonie ale nenorocitei victime.

Jack se credea jucăria unui înspăimântător coşmar.

Numai vederea Elsei, legată pe stânca de tortură, îl rechema la realitate; dar nerăbdarea lui devenise atât de mare încât fu nevoie iar de intervenţia piticului vrăjitor, ca să-l împiedice de a se azvârli asupra Alfuruşilor, în timp ce aceştia, adunaţi în jurul victimei, îşi umpleau cupele de bambus cu sângele care curgea încă din vinele sacrificatei, căreia una din preotese se pregătea să-i reteze capul6.

Dar pe când ridica iataganul ca să-şi îndeplinească

slujba-i hidoasă, se auzi în aer o şuierătură uşoară şi fiara omenească se prăbuşi fulgerată…

Sălbaticii de faţă rămaseră înmărmuriţi, şi uluiala aceasta se mări şi mai mult când altă preoteasă căzu pe petrele altarului zeiţei sângeroase, scoţând urlete de durere.

6 Batacii antropofagi ai insulelor Sonde au a- cest obicei înspăimântător cu prilejul jertfelor omeneşti pe care le aduc în taina pădurilor.

—— 72 ——

În aceeaşi clipă duduituri surde, asemănătoare tunetului, se auziră în gangul care ducea la peşteră.

— Hock! strigă pigmeul trimiţând o a treia săgeată

împotriva unei preotese care se aplecase asupra tovarăşelor sale prăbuşite la pământ.

La vederea lui, toii Alfurusii scoaseră urlete de furie.

Dar, în clipa când se azvârleau spre el, Jack Dickson deschise focul şi descărcă asupra lor cele zece gloanţe ale carabinei lui.

Zece Alfuruşi căzură claie peste grămadă, atinşi de moarte.

În acelaşi moment urangutanii săriră înainte.

Toţi erau înarmaţi cu pietroaie mari pe care le mişcau ca pe nişte măciuci dătătoare de moarte.

Şi, în spatele lor, o trupă nouă de oameni ai copacilor năvăleau în peşteră, înmulţind numărul combatanţilor.

Hock aşteptase sosirea lor ca să dea semnalul de bătaie.

Imediat lupta deveni de o cruzime înspăimântătoare.

Căci urangutanii, aţâţaţi şi nebuniţi de mirosul sângelui, se transformaseră în adevăraţi diavoli cari se azvârleau în rândurile băutorilor de sânge, provocând adevărate hecatombe, pe când Hock, piticul vrăjitor, urcat, ca un barba-cot, pe hidosul idol sângeros, culca la pământ cu săgeţile pe oricare dintre canibalii care voiau să se apropie de Elsa, în furia lor răzbunătoare, ca s-o ucidă.

Tânăra fată scosese un strigăt de bucurie recunoscând pe salvatorii ei.

— Jack! Hock! În sfârşit, aţi venit! Ştiam eu bine că n-o să mă lăsaţi, ca o să veniţi în ajutorul meu!

Ea căzu aproape leşinată în braţele lui Jack care reuşise să rupă legăturile ei cu ajutorul unui pietroi de cuarţ.

Dar Băutorii de sânge nu voiau să scape prada pe care speraseră să o aducă jertfă idolului lor sângeros.

Ei se adunaseră în grup compact şi, apăraţi de lăncile lor ascuţite ale căror vârfuri erau îndreptate ca o perdea înspre urangutani, recâştigau cu încetul terenul pierdut, împingând pe nesimţite pe urangutani spre fundul peşterii.

—— 73 ——

Urangutanii continuau să lupte cu o înverşunare fără

seamăn, făcând cu corpurile lor un meterez de apărare în faţa piticului vrăjitor şi a celor doi tineri.