— Să-i urmăm şi noi, strigă Jack Dickson. N-au pornit ei într-acolo fără niciun motiv.
Hock păru mulţumit văzându-i că însoţesc şi ei ciudata armată pe care o conducea la război.
Dar Dou-long-mor se arată foarte nemulţumit când ajunseră la o stâncă sub care se vedea intrarea unei peşteri destul de înguste şi care se pierdea în măruntaiele pământului.
— Asta poarta de sânge! Duce la peştera unde Băutorii de sânge fac slujbă! explică dayacul. Nu mai vedem niciodată plantaţie, nici pe thuan Elias, dacă intrăm singuri. Crede la mine!
— Nu e vremea să socotesc şansele de reuşită; trebuie să
încercăm să lucrăm, răspunse Jack Dickson; viaţa Elsei e în primejdie şi ăsta e singurul lucru care are importanţă
pentru mine. Adio!
— Thuan! îl imploră dayacul, bagă scamă!
— Ascultă, zise tânărul, tu du-te spune fratelui meu şi adu-ţi oamenii aici, ca să-mi veniţi în ajutor dacă voi fi în primejdie… Ai înţeles?
Dou-long-mor nu răspunse; îşi atinse cu mâna fruntea şi pieptul, apoi dispăru în pădure, unde foarte curând nu se
—— 67 ——
mai văzu.
Jack nu-şi pierdu vremea privind în urma celui plecat.
Hock dădea dovadă de nerăbdare, repetându-şi mereu lucrăturile.
Naturalistul o luă mai repede la picior şi-l ajunse curând în gangul subteran care dădea subit într-o vale îngustă pe unde curgea un pârâu.
închisă într-un defileu de maluri stâncoase, o potecă
îngustă mergea de-a lungul pârâului. Locul acesta fusese cruţat de urgia focului, care adusese atâtea stricăciuni pădurii virgine; tufişurile erau în bună stare şi puţinii copaci, crescuţi între stânci, nu păţiseră nimic.
Alfuruşii putuseră deci să scape de pârjol pe acest drum îngust şi să-şi ducă prizoniera, oprind în cale, cu ajutorul focului, pe aceia care ar fi voit să-i urmărească.
Infernala lor inteligenţă ştiuse să prevadă şi să
organizeze, căci niciodată lui Jack nu i-ar fi dat în gând să
pătrundă în peşteră, dacă n-ar fi fost Hock care să-i arate drumul.
Porniră astfel în sus pe malul pârâului şi merseră câtva timp.
În cele din urmă ajunseră la un perete stâncos şi zăriră
intrarea unei galerii care dispărea înăuntrul muntelui.
Hock porni înainte, hotărât.
Jack îl urmă, emoţionat întrucâtva şi speriat de urletul unei căderi de apă care se prăvălea într-o prăpastie adâncă.
Dar după o sută de paşi, cărarea întortocheată pe care umblau făcu o cotitură neaşteptată şi ei se găsiră într-o peşteră atât de încăpătoare, încât Jack se stăpâni cu greu să nu scoată un strigăt de admiraţie.
Căci peştera se prelungea în munte şi avea o înfăţişare cu adevărat fantastică cu ciudatele-i stalactite, din care unele, strălucind ca cristalul, coborau ca nişte uriaşe reptile pietrificate, răsucindu-se în chipul cel mai neaşteptat.
O uimitoare lumină albastră pătrundea printr-o
—— 68 ——
crăpătură a stâncii şi lumina cu o strălucire nereală
această încăpere misterioasă şi atât de bine ascunsă în măruntaiele pământului.
Hock se pitulase, fără zgomot, în dosul unei pietre enorme care se înălţa, ca o apariţie, într-un ungher al peşterii.
Jack îl imită cum putu mai bine. Se aciuiase tocmai, la rândul lui, după un stei, când o pasăre străbătu peştera, scoţând un strigăt ascuţit şi sacadat care era, desigur, un avertisment, căci tânărul îl văzu pe negrii orânduindu-şi săgeţile pe un bolovan de cremene, ca să-i fie la îndemână, apoi îşi pregăti arcul gata de luptă.
Urangutanii, care de asemenea se pitiseră după pietrele care umpleau peştera, nu făceau nicio mişcare. Blana lor semăna atât de bine cu culoarea stâncilor, încât nu puteau fi deosebiţi de ele.
Jack însă vedea foarte bine luminile zburătoare care se învârteau de colo până colo sub boltă şi câteodată
rămâneau nemişcate pe ziduri.
Cum ochii începuseră să i se obişnuiască cu lumina ciudată a peşterii, Jack îşi dădu seama că încăperea era ca şi tapisată cu liliecii-vampiri care dormeau, agăţaţi de boite cu ghearele aripilor lor, sau care zburau încoace şi încolo ca nişte păsări de noapte hidoase.
Acest spectacol îi aminti naturalistului cuvintele dayacului Dou-long-mor care spunea cu toată convingerea că vampirii erau reîncarnarea sufletelor Alfuruşilor, pentru a putea continua şi după moarte să bea sângele victimelor ferocităţii lor neîndurate.
Tânărul nu îndrăznea să vorbească şi să întrebe pe negrii. Îi era teamă să nu atragă atenţia vreunei santinele ascunse cine ştie în ce colţ al cavernei şi să provoace o luptă care ar fi pricinuit pieirea lor fără să mântuie pe Elsa.
