Apoi îi reveniră în minte cuvintele lui Jack. Eli o iubea.
Acum era sigură… Un vis de fericire o făcu să uite situaţia ei prezentă.
Dar oboseala prin care trecuse de când fusese răpită o dolbora. Era foarte obosită, istovită chiar de nesomn şi de griji.
În, jurul ei era linişte completă. Printre pleoapele aproape închise zări maimuţa femelă ţinându-se cu braţele de o cracă joasă şi legănându-se.
— Mă supraveghează pe mine, se gândi fata. Până se va însera… Nu-i nicio primejdie!
Se simţea tot mai toropită… Se trânti pe iarbă şi, cu mâna pe armia pe care i-o încredinţase Jack Dickson, ea închise ochii şi adormi liniştită.
În aceiaşi clipă cinci sau şase capete îngrozitor tatuate se iviră de după trunchiul unui copac răsturnat în ierburile înalte.
Alfuruşii îşi pregăteau răzbunarea.
—— 59 ——
CAPITOLUL VII.
FOC ÎN JUNGLĂ
— Nu mai există nicio îndoială. Mi-am însemnat drumul crestând arborii cu cuţitul… Acesta e drumul. Să nu mai pierdem vremea în zadar, Dou-long-mor.
Dayacul părea însă îngrijorat.
Privea copacii, frunzele şi adulmeca văzduhul, apoi rămânea în ascultarea miilor de zgomote ale pădurii.
Jack Dickson începu, în cele din urmă, să fie neliniştit de purtarea dayacului.
— Elsa ne aşteaptă. Trebuie să moară de nerăbdare.
Trebuie să ajungem la ea înainte să se însereze.
Inginerul Willie se ridică de pe iarba deasă pe care sta întins.
— Nu mai întârziaţi… Porniţi… De îndată ce accesul ăsta de friguri, care m-a apucat de ieri, îmi va trece, voi pomi şi eu la drum ca să vă ajung.
Dou-long-mor o să te însoţească astăzi împreună cu Dayacii. E o călăuză sigură şi un servitor devotat. Cu el o vei găsi pe Elsa mai repede decât întovărăşit de soldaţi indigeni şi de un bolnav care nu mai e în stare să se obosească.
Elsa te aşteaptă. Fata e singură. Trebuie cu orice chip să
faci tot ce e posibil ca să o aduci acasă cât mai repede.
Orice clipă de întârziere îi poate fi fatală… Pleacă îndată I Jack nu avea nevoie să mai fie îmboldit ca să plece înapoi la Elsa. Cu cât se îndepărtase de copacul pe care se afla fata, şi care servea de fortăreaţă şi de adăpost protejatei vrăjitorului şi a urangutanilor, cu atât neliniştea
—— 60 ——
îi crescuse.
O spaimă nelămurită pusese stăpânire pe el şi disperarea lui crescuse găsind pe fratele său Willie cu o nouă criză de friguri rele, care-l silise să-şi întrerupă
mersul.
— Nu e decât o uşoară întârziere, îl asigurase numai decât inginerul. Frigurile mi s-au întors din pricina mlaştinilor puturoase din pădure. Peste câteva ceasuri voi fi iar pe picioare dar tu nu mă aştepta… Du-te de-o caută
pe aceea pe care o iubeşti!…
Jack II ascultase şi o pornise imediat la drum.
Dar Dou-long-mor părea mai puţin grăbit decât tânărul lui tovarăş. Dayacul simţea o nelinişte nelămurită pe care instinctul lui de om primitiv o percepea mai mult… Şi când Jack voia s-o ia la goană, el îl oprea.
— Tu nu mergi ca maimuţa oarbă, spunea el. Întâlneşti piedici de la Alfuruşi, şi piedici de la Alfuruşi pe tine te omoară. Uită-te bine.
Îi arată, pe când vorbea, spini ascuţiţi, pe jumătate ascunşi în muşchiul verde care acoperea pământul şi care erau astfel aşezaţi încât să rănească foarte rău pe imprudentul explorator.
— Asta tot rău ca şarpe; otravă mult! îl asigură Dayacul.
Bagă seama!
— Ce bandiţi! răspunse naturalistul indignat. Ah, dacă l-aş avea pe vre-unul din ei în bătaia puştii mele!
— Tu uită-te în spate, poate acolo e unul care vrea taie capul la tine… continuă Dou-long-mor. Alfurus mai rău ca pantera!
încă nu sfârşise aceste cuvinte, când mai multe detunături îndepărtate turburară liniştea pădurii.
— Elsa! strigă Jack! Ea a tras pentru că este atacată!
Mai mult mort decât viu, el o luă la goană în direcţia din care se auziră încă două-trei detunături, când Dou-long-mor scoate un strigăt:
