Doi din vrăjitori, întinzând în cruce braţele victimei, îi tăiaseră vinele, lăsând să-i curgă sângele pe piatră, de pe care se scurgea şiroaie în albia de piatră, de unde apoi îl luau preotesele acestui cult diavolesc.
Dar, în aceeaşi clipă, bolta cavernei fu întunecată de zborul liliecilor-vampiri care se azvârleau asupra victimei.
Atraşi de mirosul sângelui, hidoasele animale voiau să ia parte la ospăţ. Ele acoperiră corpul chinezoaicei cu o mantie de aripi şi de blănuri întunecoase, care se agitau, supraveghind convulsiile de agonie ale nenorocitei victime.
Jack se credea jucăria unui înspăimântător coşmar.
Numai vederea Elsei, legată pe stânca de tortură, îl rechema la realitate; dar nerăbdarea lui devenise atât de mare încât fu nevoie iar de intervenţia piticului vrăjitor, ca să-l împiedice de a se azvârli asupra Alfuruşilor, în timp ce aceştia, adunaţi în jurul victimei, îşi umpleau cupele de bambus cu sângele care curgea încă din vinele sacrificatei, căreia una din preotese se pregătea să-i reteze capul6.
Dar pe când ridica iataganul ca să-şi îndeplinească
slujba-i hidoasă, se auzi în aer o şuierătură uşoară şi fiara omenească se prăbuşi fulgerată…
Sălbaticii de faţă rămaseră înmărmuriţi, şi uluiala aceasta se mări şi mai mult când altă preoteasă căzu pe petrele altarului zeiţei sângeroase, scoţând urlete de durere.
6 Batacii antropofagi ai insulelor Sonde au a- cest obicei înspăimântător cu prilejul jertfelor omeneşti pe care le aduc în taina pădurilor.
—— 72 ——
În aceeaşi clipă duduituri surde, asemănătoare tunetului, se auziră în gangul care ducea la peşteră.
— Hock! strigă pigmeul trimiţând o a treia săgeată
împotriva unei preotese care se aplecase asupra tovarăşelor sale prăbuşite la pământ.
La vederea lui, toii Alfurusii scoaseră urlete de furie.
Dar, în clipa când se azvârleau spre el, Jack Dickson deschise focul şi descărcă asupra lor cele zece gloanţe ale carabinei lui.
Zece Alfuruşi căzură claie peste grămadă, atinşi de moarte.
În acelaşi moment urangutanii săriră înainte.
Toţi erau înarmaţi cu pietroaie mari pe care le mişcau ca pe nişte măciuci dătătoare de moarte.
Şi, în spatele lor, o trupă nouă de oameni ai copacilor năvăleau în peşteră, înmulţind numărul combatanţilor.
Hock aşteptase sosirea lor ca să dea semnalul de bătaie.
Imediat lupta deveni de o cruzime înspăimântătoare.
Căci urangutanii, aţâţaţi şi nebuniţi de mirosul sângelui, se transformaseră în adevăraţi diavoli cari se azvârleau în rândurile băutorilor de sânge, provocând adevărate hecatombe, pe când Hock, piticul vrăjitor, urcat, ca un barba-cot, pe hidosul idol sângeros, culca la pământ cu săgeţile pe oricare dintre canibalii care voiau să se apropie de Elsa, în furia lor răzbunătoare, ca s-o ucidă.
Tânăra fată scosese un strigăt de bucurie recunoscând pe salvatorii ei.
— Jack! Hock! În sfârşit, aţi venit! Ştiam eu bine că n-o să mă lăsaţi, ca o să veniţi în ajutorul meu!
Ea căzu aproape leşinată în braţele lui Jack care reuşise să rupă legăturile ei cu ajutorul unui pietroi de cuarţ.
Dar Băutorii de sânge nu voiau să scape prada pe care speraseră să o aducă jertfă idolului lor sângeros.
Ei se adunaseră în grup compact şi, apăraţi de lăncile lor ascuţite ale căror vârfuri erau îndreptate ca o perdea înspre urangutani, recâştigau cu încetul terenul pierdut, împingând pe nesimţite pe urangutani spre fundul peşterii.
—— 73 ——
Urangutanii continuau să lupte cu o înverşunare fără
seamăn, făcând cu corpurile lor un meterez de apărare în faţa piticului vrăjitor şi a celor doi tineri.
Hock se coborâse de pe idol; provizia lui de săgeţi era pe sfârşite; nu mai trăgea decât arareori; din când în când scotea câte o şuierătură ascuţită care punea pe goană
liliecii vampiri, ale căror aripi pieloase băteau aerul neîncetat deasupra capetelor luptătorilor.
Elsa urmărea cu groază peripeţiile luptei.
îşi regăsise toată energia combativă. Îi încărca armele lui Jack, care o acoperea cu corpul lui.
Dar tânărul căpătase la cap o rană pricinuită de unul din teribilele iatagane ale Alfuruşilor. Sângele îl orbea, curgându-i pe ochi, ceea ce făcea ca glontele lui să nu-şi nimerească totdeauna ţinta.
Elsa trebui să-i ia carabina şi să tragă ea, în timp ce el îşi bandaja în pripă rana cu batista.
— Suntem pierduţi dacă lupta se mai prelungeşte multă
vreme, declară fata. Jack, te conjur, păstrează-ţi un cartuş
ca să mă salvezi pe mine de la oribila soartă care mi-ar fi rezervată dacă aş cădea din nou, vie, în mâinile băutorilor de sânge. Îmi făgăduieşti, Jack?
— Îţi făgăduiesc că voi muri cu tine, Elso! Căci te voi urma, omorându-mă şi pe mine!
