Dar Dou-long-mor părea mai puţin grăbit decât tânărul lui tovarăş. Dayacul simţea o nelinişte nelămurită pe care instinctul lui de om primitiv o percepea mai mult… Şi când Jack voia s-o ia la goană, el îl oprea.

— Tu nu mergi ca maimuţa oarbă, spunea el. Întâlneşti piedici de la Alfuruşi, şi piedici de la Alfuruşi pe tine te omoară. Uită-te bine.

Îi arată, pe când vorbea, spini ascuţiţi, pe jumătate ascunşi în muşchiul verde care acoperea pământul şi care erau astfel aşezaţi încât să rănească foarte rău pe imprudentul explorator.

— Asta tot rău ca şarpe; otravă mult! îl asigură Dayacul.

Bagă seama!

— Ce bandiţi! răspunse naturalistul indignat. Ah, dacă l-aş avea pe vre-unul din ei în bătaia puştii mele!

— Tu uită-te în spate, poate acolo e unul care vrea taie capul la tine… continuă Dou-long-mor. Alfurus mai rău ca pantera!

încă nu sfârşise aceste cuvinte, când mai multe detunături îndepărtate turburară liniştea pădurii.

— Elsa! strigă Jack! Ea a tras pentru că este atacată!

Mai mult mort decât viu, el o luă la goană în direcţia din care se auziră încă două-trei detunături, când Dou-long-mor scoate un strigăt:

— Foc! Arde!

Se opriră amândoi, cu ochii la o lumină roşie care

—— 61 ——

lumina adâncul pădurii şi care părea că se apropie de ei.

— Oh, gemu Jack. Săraca Elsa! Scumpa mea Elsa!

îşi frângea mâinile de deznădejde şi, cu tot pericolul, voia să o ia la goană mai departe, spre desişul care se aprindea tot mai mult, văzând cu ochii, când o turmă de animale, înnebunite de groază, se năpusti spre el şi, dacă nu s-ar fi lipit repede de un copac, l-ar fi călcat în picioare.

Toate specimenele faunei pădurii virgine fugeau de foc cu o spaimă atât de grozavă, încât fiarele nici nu se mai uitau la prada lor obişnuită, necum să se oprească s-o sfâşie.

Jack văzu, trecându-i pe dinainte, pantere negre, amestecate cu bivoli şi căprioare; lupii fugeau alături de oile sălbatice; maimuţele săreau îngrozite din cracă în cracă, fără să le mai pese de şerpii boa care se căţărau pe sus prin frunzişul pădurii ca să scape de primejdia care-i ameninţa pe toţi deopotrivă.

Apoi trecură rinoceri şi elefanţi, sfărâmând totul în calea lor. Văzduhul se umpluse de papagali şi de alte păsări cari zburau nebuneşte ca să se mântuie. Un fum înecăcios începuse să umple aerul. Se auzeau lămurit pârâiturile trunchiurilor uscate atinse de flăcări şi trosnetul crengilor care se aprindeau cu un bubuit de mitralieră, asemănător zgomotului unui război.

Urangutani apărură pe o potecă, bătându-se în piept.

Cavităţile de rezonanţă ale toracelor lor făceau un zgomot ca un tunet care mărea şi mai mult haosul înconjurător.

Erau cu toţii nebuni de groază şi nu mai ascultau decât de instinctul de conservare care-i făcea să fugă, să fugă…

Jack privea această avalanşă care trecea, cu o spaimă

din ce în ce mai mare. Soarta Elsei, în mijlocul acestui incendiu, era lesne de ghicit. Probabil că Alfuruşii o descoperiseră şi ei dăduseră foc ca să înspăimânte maimuţele care o păzeau şi, astfel, s-o poată ataca mai uşor.

El sta nemişcat, părând că nici nu-şi dă seamă că focul se întindea mereu.

Copleşit de durerea neasemuită care-i amorţise tot

—— 62 ——

curajul, aştepta flăcările fără să se mai împotrivească.

Dar Dou-long-mor îl trezi şi-l sili să caute un adăpost pe o mică insulă stâncoasă care se ridica în mijlocul mlaştinii.

Cu chipul acesta putură asista, fără primejdie, la focul care-i înconjura de toate părţile.

Apoi se dezlănţui o ploaie care se schimbă repede în adevărat potop şi opri, din fericire, focul, înecând sub torentele sale copacii pe jumătate arşi şi lianele prefăcute în tăciuni.

Jack porni imediat în căutare, dar fără mare speranţă.

Ajunse repede la smochinul-banan pe care Elsa îşi găsise adăpost, în mijlocul urangutanilor.

Copacul ieşise victorios din lupta lui cu focul. Lianele şi tufişurile din jur îi serviseră de meterez protector împotriva flăcărilor şi-i păziseră trunchiul şi cea mai mare parte din crăci.

Dar nu mai era nicio urmă de coliba înjghebată din crengi, care servise de adăpost Elsei şi familiei de urangutani, păzitorii ei.

În zadar o strigă Jack pe Elsa. Nicio voce nu răspunse strigătelor lui deznădăjduite.

Numai Dou-long-mor găsi cadavrul femelei urangutanilor într-o baltă argiloasă, unde bietul animal se aruncase, de bună-seamă singur, ca să scape de usturimea arsurilor. Ea strângea încă în mână convulsiv coada pe papură a unei săgeţi ascuţite cari străpunsese mâna dintr-o parte în cealaltă.

— Săgeata batac! Alfuruşi fost aici, spuse iar Dayacul. Ei luat fata albă. Ea luptat mult. Mulţi alfuruşi căzut. Trei morţi arşi. Vezi!

Dou-long-mor nu se înşela. Trei corpuri, ce se vedeau în cenuşă pe jumătate carbonizate, dovedeau că fiica doctorului Elias se servise de revolverul lui Jack cu multă

iscusinţă şi hotărâre.

Dar ea fusese covârşită de numărul mare al Băutorilor de sânge, care o aveau acum în puterea lor şi se vor putea răzbuna de moartea celor trei războinici omorâţi de

—— 63 ——

gloanţele revolverului ei.

Dayacul nu ştia ce hotărâre să ia. El cunoştea ferocitatea Alfuruşilor care socoteau drept o faptă vitejească uciderea unui alb sau a unei albe.

Nici vorbă că Elsa nu se putea aştepta la iertare din partea Băutorilor de sânge, a căror reputaţie înfricoşată

făcuse ca să se dea insulei Borneo porecla de Insulă

însângerată.

— Mâine căutăm pe fată; când pădurea nu mai arde, plecăm, spuse el tovarăşului său.

— Mâine! strigă Jack, e prea târziu — cine ştie, mâine e poate prea târziu. Chiar acum trebuie să pornim pe urmele ei.

— Ce urme? Pădurea arsă! Cenuşă peste tot! spuse Dayacul cu multă dreptate.