Nu mai încăpea îndoială că-l urmăreau pe Jack şi că nici cea mai mică mişcare a lui nu scăpa ochilor atenţi ai maimuţelor.
Deodată o amintire recentă îi răsări în minte ca o rază da lumină! maimuţele vorbeau aceeaşi limbă ca şi negrilul pe care-l smulsese din braţele droserei uriaşe.
Hock nu dispăruse, poate, din casa lor decât pentru a se întâlni cu gibonii pe care să-i întrebuinţeze, la nevoie, ca să
servească pe bine-făcătorii lui.
Atunci, la întâmplare, Jack strigă din toate puterile.
— Hock!… Hock!… Unde eşti, Hock?
În aceiaşi clipă izbucni un zgomot puternic asemănător unui tunet, care-l umplu de uimire.
Trei corpuri puternice şi perverse se iviră deodată în faţa lui şi i se puseră în cale.
— Oh, strigă Jack, urangutanii
Nu putu să spună mai mult. Şase braţe uriaşe, peste
—— 40 ——
măsură de lungi, se năpustiră asupra lui şi-l ridicară pe sus, fără ca să li se poată împotrivi şi fără să se poată servi de armele lui.
—— 41 ——
CAPITOLUL IV.
BLONDA CAPTIVĂ
— La urma urmei, este de nesuferit! E tiranic şi absurd!
Ce vreţi de la mine. Brute păroase?…
Un stol ciudat de papagali, de culori vii şi aprinse de specia Aras, se ridică cu fâlfâit puternic de aripi, observând că apare pe ramura uriaşă a unui smochin-banan o arătare albă, trandafirie şi blondă care se zbătea cu furie.
— Daţi-mi drumul!… îmi face silă! Nu-mi mai trebuie nimic. Am destule flori şi destule fructe, şi vreau să mă-ntorc acasă! Mă auzi, vreau acasă! Animal nesuferit!… Piei!
Ga se strâmba cât putea mai urât ca să sperie animalul, dar schimonoselile ei nu impresionară deloc pe maimuţa uriaşă care o păzea.
Într-adevăr, în spatele fiinţei blonde se ridicase o namilă
păroasă, care întinsese repede două braţe înşfăcând de pulpa goală pe Elsa Brouwer şi fixând-o pe loc.
Da, aceea care protesta atât de necăjită împotriva supravegherii neîncetate a patru sau cinci urangutani de o mărime destul de impresionantă, era chiar fiica doctorului Elias. Maimuţele îi tăiau astfel mereu orice încercare de eliberare şi o împiedicau de a părăsi adăpostul, un fel de colibă de crengi şi frunzet, unde se afla prizoniera.
În primul moment Elsa se înspăimântase văzându-se răpită în toiul nopţii. Ea leşin ase apoi, din fericire, aşa că-i fusese cruţată groaza călătoriei ameţitoare pe care o făcuse în braţele răpitorilor ei, peste vârfurile celor mai înalţi arbori ai pădurii virgine.
Se trezise de abia când se găsea întinsă într-un cuib de
—— 42 ——
crengi uscate, pe un culcuş de frunze care formau o saltea plăcută.
Aproape de ea, la îndemână, se aflau banane, smochine şi curmale pe cari mâini prevăzătoare le puseseră acolo ca fata să-şi poată astâmpăra foamea când se va trezi.
Elsa nu era superstiţioasa şi nu mai credea în basme.
Dar ea se ciupi totuşi de câteva ori ca să se convingă că
nu doarme şi că nu avea vreun vis ciudat, că nu era prada vre-unei halucinaţii bolnave.
O tuse întretăiată care se străduia să semene cu un limbaj îi dovedi că nu mai doarme. Dar realitatea îi păru în primul moment atât de înfricoşată, încât tânăra fată îşi ascunse faţa în mâini şi exclamă deznădăjduită:
— Vai, ce oroare!… Un urangutan! Un om al pădurilor!
Ajutor, Jack! Ajutori Strigătul ei de spaimă n-avu alt rezultat decât să atragă alţi trei urangutani uriaşi care se apropiară în fugă şi se aplecară asupra prizonierei, repetând mereu onomatopeele lor repezi, dar în care nu se simţea niciun fel de supărare sau furie.
Era o familie întreagă: doi bărbaţi cu canini enormi şi cu braţe grozav de musculoase, o femelă care o privea pe Elsa cu o curiozitate cu adevărat femeiască şi doi urangutani tineri, încă sub supravegherea părinţilor lor, după cum se putu Elsa convinge peste o clipă când femela dădu unuia din ei o palmă ca să-l pedepsească pentru că încercase să
ia un fruct pregătit pentru prizonieră.
La drept vorbind, maimuţele acestea cu toate fălcile lor neliniştitoare şi braţele lor înfricoşătoare, aveau mai de grabă un aer blând.
Dar Elsa trăia de prea multă vreme în Borneo ca să nu fi auzit povestindu-se lucruri înspăimântătoare despre oamenii pădurilor, care răpeau chinezoaice sau malaieze şi le duceau în ascunzişurile lor misterioase unde deveneau apoi soţiile celor mai puternici din ei.
Nimeni nu mai ştia apoi nimic de soarta acestor nenorocite, pe cari oamenii pădurilor, foarte geloşi, nu le mai lăsau niciodată să se întoarcă pe la casele lor.
—— 43 ——
