Femela şi puii de urangutan se aşezaseră în jurul fetei pe care o priveau curioşi şi ale cărei gesturi păreau că şi le întipăresc cu atenţie în minte, ca să ştie, la nevoie, să le imite până în cele mai mici amănunte.

Cu toată curiozitatea lui naturală, maimuţa-bărbat nu se apropiase. El rămăsese de pază pe o cracă mai depărtată

de unde observa ce se întâmplă în pădure, sub el.

Şi probabil că aşezase sentinele în toţi arborii înconjurători căci toate maimuţele giboni trăncăneau fără

încetare.

În timp ce termină îngrijirea rănitului, Elsa auzi din adâncimile pădurii, detunături îndepărtate care o făcură să

scoată un strigăt de bucurie.

— Ei sunt!… Tata… Jack… Mă caută! Ajutor! Aici sunt!

Veniţi mai de grabă!

—— 45 ——

Dar când voi să iasă în fugă din coliba de crengi care îi serveau drept adăpost şi închisoare, urangutanii îi tăiară

drumul şi se împotriviră intenţiei ei.

De data aceasta Elsa se-nfurie.

Voia să se coboare cu orice preţ şi s-o pornească prin pădure, în întâmpinarea acelora care o căutau şi care-i dăduseră de veste prin focurile de armă că veneau s-o caute.

— Dar nu înţelegeţi că trebuie să dau de veste alor mei?

striga ea deznădăjduită… De ce mă opriţi? Ce vreţi? Fie-vă

milă şi lăsaţi-mă să plec. Lăsaţi-mă!… Ah, ce situaţie oribilă! Jack, Jack!… Ajutor!

Maimuţele uriaşe o ascultau cu o atenţie ciudată!

Se părea că le e milă de ea, dar rămâneau surde la toate rugăminţile ei.

Toate păreau că ascultă de o putere misterioasă, de un ordin superior.

Elsa îşi dădu seama că nu avea nicio putinţă să fugă.

Trebuia să se resemneze şi să aştepte.

Se întinse deci pe o cracă groasă şi rămase în ascultare, cu speranţa că va auzi din nou focurile de puşcă după care putea înţelege drumul pe care mergeau prietenii în căutarea ei.

Dar peste pădure se aşternuse iar tăcerea…

Numai la picioarele smochinului pe care se afla ea, zări o nouă trupă de urangutani, care se răspândiră, ocupând toate posturi periculoase de unde s-ar fi putut aştepta vreun atac.

— E drept că sunt bine păzită! murmură prizoniera.

Din nenorocire n-am la mine nicio armă ca să încerc să

sparg această ciudată blocadă…

De altfel ce-aşi putea face împotriva acestor oameni ai pădurilor, atât de înfricoşători când sunt supăraţi.

Noaptea se lăsa… noaptea tropicelor care urmează zilei, aproape fără tranziţie, Elsa o vedea venind cu teamă.

Întunericul o speria. Pădurea se umplea de fiare, care scoteau urlete sinistre, ce-ţi strângeau inima de frică; i se

—— 46 ——

părea că aude foşnituri prin frunziş, ca şi cum s-ar fi mişcat şerpi în jurul ei.

Era ora când şerpii inelaţi bungar cutreieră pădurea, în căutarea prăzii, Elsa simţea o groază nebună de aceste reptile, atât de sprintene încât indigenii le porecliseră

„şerpi-bici”, atât de neaşteptat, de repede şi veninos este atacul lor.

Tânăra fată ştia foarte bine că pădurile din Borneo sunt populate de reptile periculoase; fără să vrea, ea se duse să

caute apărare la urangutani, aşezându-se lângă ei, căci maimuţele aveau auzul ascuţit şi instinctul lor ghicea primejdia şi ştia să o înlăture la vreme.

Găsi pe oamenii pădurilor foarte turburaţi. Cel mai tânăr membru al familiei de maimuţe, împins de curiozitate, părăsise căminul părintesc şi pornise în junglă, în căutarea aventurii sau a unor fructe sălbatece… Fusese însă atacat de o reptilă care-l înţepase în gât cu o repeziciune fulgerătoare. Iar acum, bietul animal era în agonie.

Nici nu dură mult până muri, cu toate îngrijile Elsei şi strigătele disperate ale mamei, care-şi arăta durerea întocmai ca un om, pe când bărbaţii, furioşi şi agitaţi, îşi arătau colţii uriaşi şi gesticulau, dând din mâini ameninţători, spre jungla unde se află duşmanul.

Tânăra fată aştepta zorile cu nerăbdare uşor de priceput.

Toţi urangutanii se grupaseră pe crăci, punându-şi în mişcare glasurile şi făcând să răsune cavităţile lor toracice.

Declaraseră războiul împotriva asasinului, război care avea să fie înfricoşat, dacă judecai după prudenţa de care făceau dovadă oamenii arborilor, care nu mai îndrăzneau să se coboare din arbori.

Când soarele străbătu în sfârşit bolta de frunziş, Elsa îşi putu da seama de pricina emoţiei de care era cuprinsă

turma de maimuţe.

— Un hamadrias! exclamă ea. Şi ce uriaş! Ce animal înfricoşător! Regele cobrelor ne pândeşte şi ne asediază!

Până acum nu-i fusese dat să vadă de-aproape un hamadrias-serpentivor, cel mai primejdios animal veninos

—— 47 ——

din India şi din insulele ecuatoriale.

Acela pe care-l zărise, făcut colac şi cu capul la pândă, semăna cu un boa. Trebuia să aibă cinci până la şase metri lungime. Corpul lui era gros cât o pulpă de bărbat; îşi clătina capul turtit, băgat în căpuşorul desfăcut, pe care se zărea un V format din ochelarii ciudaţi ce-l făceau să

semene cu o cobra, din a cărei familie făcea parte.