CAPITOLUL III.
VAMPIRII NOPŢII
Toate zgomotele încetaseră în plantaţie. Noaptea ecuatorială, caldă şi insuportabilă prin jilvăeala ei dătătoare de boli, care umezea pielea făcând-o să asude fără încetare, domnea peste toată pădurea şi peste fluviu.
Luna nu apăruse pe cer. Nouri groşi şi negri o ascundeau, lăsând pământul în întuneric.
Şi tăcerea acestei bezne adânci nu era turburată decât prin orăcăitul broaştelor zburătoare care populau vegetaţia înconjurătoare, umplând văzduhul de boscorodeala lor continuă.
Elsa se trezi brusc.
I se păruse că aude un zgomot suspect; scârţâitura unei scânduri din perete, împinsă de vreo mână străină, o trezise.
Dar tăcerea domnea din nou în toată casa şi nimic nu lăsa să se presupună vreo prezenţă duşmănoasă.
— Oi fi visat, se gândi Elsa, răzând singură de spaima ei.
Apoi amintirea evenimentelor din ajun revenindu-i în minte, îi înteţi din nou groaza.
— Hock! murmură ea aproape fără să-şi dea seama, ce s-o fi făcut Hock?
— Hock! răspunse chiar lângă ea o voce ciudată.
Un fior de gheaţă străbătu tot corpul tinerei fete. În odaia ei exista o fiinţă vie.
Dar Elsa nu era din femeile acelea care leşină pentru cel mai mic lucru. Era obişnuită cu surprizele pădurii virgine şi nu-şi pierdea capul tocmai când era mai folositor să-şi
—— 30 ——
păstreze tot sângele rece,
Ea dădu repede la o parte reţeaua apărătoare de ţânţari ce-i înconjura patul şi, aprinzând lampa electrică de buzunar, o îndreptă spre locul de unde i se păruse că-i vine răspunsul.
Ea văzu doi ochi verzi strălucind ca aceia ai unei pisici şi izbucni într-un hohot de râs.
— Kiki, ce cauţi aci? M-ai speriat!
În adevăr, era Kiki, maimuţa ei cu blana albă care o speriase atât de tare.
Animalul se instalase comod într-un fotoliu, pe care-şi pregătise şi fructe ca să nu postească în timpul cât era să
stea de veghe noaptea.
Căci se vedea bine că graţioasa maimuţă stătea acolo ca să supravegheze somnul Elsei, lucru de care tânăra fată îşi dădu repede seama.
Kiki asculta de un ordin dat şi o supraveghea pe stăpâna sa cu o grijă care o uimi pe Elsa şi o puse pe gânduri.
— Evident, gândi ea, nu m-am înşelat ieri când am spus că Hock, piticul, înţelegea limbajul lui Kiki care de asemenea îl înţelegea pe el.
Maimuţa mă supraveghează, cu siguranţă, din ordinul vrăjitorului negrililor.
Hm! Kiki a fost pus de sentinelă ca să-mi arate că există
o primejdie.
Căci nu mai încape vorbă că există o primejdie în aer. Uf, şi căldura e înăbuşitoare…
Fără să dea ascultare lătrăturilor repezi ale maimuţii care îşi da toată silinţa să-i atragă parcă atenţia asupra unui lucru pe care să nu-l facă, Elsa dădu la o parte rogojinile care-i serveau de fereastră şi se aplecă în afară ca să respire aerul mai rece al nopţii.
întunecimea era atât de adâncă că nu putea desluşi absolut nimic.
Dar un animal zburător trecu atât de aproape de obrazul ei, în cât avu impresia a două aripi care îi făceau vânt, procurându-i o senzaţie de răcoare minunată.
—— 31 ——
Fără să se mai gândească, Elsa se aplecă în afară ca să
simtă şi mai bine acest vânticel neaşteptat.
Adierea deveni mai puternică şi păru că se vânzoleşte acum într-una numai dinaintea ei.
De abia atunci putu să deosebească un corp care se ţinea atârnat de ramura unui copac şi care-i făcea vânt repede din două aripi mari negre, pe care nici nu le putea vedea fiecare în parte, atât de repede se mişcau. Simţea însă acţiunea lor răcoritoare şi cu adevărat liniştitoare în fierbinţeala acelei atmosfere de furtună.
Sub acest duş de aer binefăcător simţea nevoia de neînvins de-a închide ochii şi a se lăsa pradă unei toropeli delicioase.
Un strigăt ascuţit al lui Kiki o smulse din această
toropeală. Maimuţa sărise pe ramura ce se afla în faţa ferestrei, şi începuse o luptă îndârjită cu animalul care bătea aerul cu aripile. Strigătele ascuţite ale maimuţei o treziră cu totul pe Elsa.
