—— 35 ——

de el în expediţia asta de căutare.

Din nenorocire urmele lăsate de răpitorii Elsei în iarba înaltă, se şterseseră când mica trupă pornise în cercetare.

Deodată însă o fâşie de mătase albă care atârna de o ramură spinoasă, le arătă direcţia pe care trebuiau s-o ia.

— E o bucată din Kimonoul de noapte al Elsei, spuse Jack… Cum a putut vântul agăţa bucata asta de mătase pe o cracă atât de înaltă?

— n-a dus-o vântul, spuse inginerul. Elsa a fost ridicată

până în vârful copacilor. Nu ne-a spus Dou-long-mor că

Batacii din Celebe străbat astfel distanţe considerabile?

— Da, thuan! afirmă Dayacul.

— Deci drumul pe care l-au luat răpitorii, trebuie să-l căutăm prin frunzetul de sus al pădurii, continuă Willie.

După porunca lui, câţiva Dayaci, iscusiţi în a umbla prin copaci, se căţărară până în vârful copacilor şi cercetară

vălmăşagul de liane şi ramificaţiile vegetale care formau bolta majestoasă a pădurii.

Ramuri frânte, frunze rupte, tulpini zgâriate şi pe alocuri fără coajă, arătau drumul pe care trecuseră în fugă mai multe fiinţe. Dou-long-mor nu se înşela.

Bandiţii trecuseră deci prin frunzişul pădurii pentru a-şi ascunde urma, împreună cu prizoniera lor.

— Alfurus crede noi pierdem urma la ei declară

vânătorul dayac, noi cunoaştem vicleşugul la ei, noi mai deştepţi şi găsim la ei, iute, iute…

Un strigăt prelungit al unuia din vânători făcu să se repeadă fuga într-acolo.

— Ce vrei? îl întrebă el. Ce-ai găsit?

— Diavolala negru, băutor de sânge, venit pe aici, spuse indigenul; dar găsit unu mai tare decât el, şi a răsucit gâtul la el.

întinsese braţul spre o siluetă neagră care rămăsese agăţată de o cracă frântă, cu capul în jos.

— Thuan! strigă Dou-long-mor. Vino tu îndată aici…

Vino repede…

Cei doi fraţi nu erau pisici ca dayacii, dar erau amândoi

—— 36 ——

sprinteni şi pricepuţi în toate sporturile.

Lianele însă erau destul de dese ca să nu le îngăduie să

urce prea uşor până în vârfurile copacilor pădurii virgine.

Jack reuşi cel dintâi şi-l ajută şi pe fratele său să se caţere.

— Ce s-a întâmplat? întrebă inginerul.

Dou-long-mor se mulţumi numai să-i arate cadavrul omenesc rămas agăţat între crăci.

— Alfurus? întrebă Jack.

— Da, thuan.

— Mort?

— Într-un chip înspăimântător, dacă ceea ce văd nu e numai o părere! exclamă inginerul. Gâtlejul îi este aproape complet smuls din loc. Ce gheare oare i-au sfâşiat în aşa hal corpul încât i-a dezvelit şi toată şira spinării? Vreo panteră, fără îndoială?

— Nu, răspunse Dou-long-mor; panteră nu putut lăsa corp mort pe crăci la copaci.

Alt fiară făcut asta! Alt fiară… sau Tunetul frunzelor.

— Ce tot îndrugă ăsta? întrebă Willie pe fratele său. Ce basm mai e şi ăsta cu… Tunetul frunzelor?

— Nu e un basm, Willie… Dayacii din Borneo au poreclit cu numele acesta urangutanii pădurii virgine, din pricina sacilor de rezonanţă pe care marile maimuţe antropomorfe le au la partea de sus a coşului pieptului.

— Atunci, Alfurusul acesta ar fi fost căsăpit de un urangutan?

— Aşa se pare! Trebuie să fi fost o luptă grozavă!

— În frunzişul copacilor, la înălţimea asta?

— Priveşte, spuse Jack, arătând fratelui său crăcile şi lianele zdrobite.

Alte strigăte ale dayacilor confirmară această părere.

De-a lungul unui gigantic trunchiul de copac, aşezat ca o punte peste acel ocean de verdeaţă, ei descoperiseră alte două cadavre de Alfuruşi.

Ambele aveau craniile zdrobite şi creierele lor, făcute terci, stropiseră coaja copacului pe care o mânjeau cu pete

—— 37 ——

roşii oribile.

— Ce lovitură de măciucă! zise inginerul.

— Tunetul frunzelor, foarte, foarte rău când se bate, murmură pe gânduri Dou-long-mor.

— Dumnezeule! gemu Jack. Dar Elsa?