—— 20 ——
CAPITOLUL II.
HOCK, VRĂJITORUL
— Ce curios exemplar al unei rase aproape cu totul dispărută, spuse doctorul Elias.
— E un „nigrito” răspunse inginerul Dickson, sau mai de grabă un „aeta pigmeu”, ca aceia pe cari spaniolii, care au debarcat în Filipine în 1521 sub conducerea lui Magelan, i-au întâlnit pe coastele insulelor, şi mai ales în munţi, unde trăiau o viaţă misterioasă, în locuri retrase, bine ascunse şi apărate de ei cu un curaj şi o vitejie neobişnuite.
— Ei or fi „Mirmidonii” din legende, reluă doctorul.
Legendele antice aduc la cunoştinţă de multe ori fapte a căror exactitudine este dovedită mai târziu de observaţiile exploratorilor. Ce părere are de asta tânărul nostru prieten Jack?
Tânărul naturalist rămăsese pe gânduri.
De când cu excursia lor în pădure, Elsa trăia într-o groază perpetuă şi comunica enervarea ei şi lui Jack tovarăşul ei de aventuri.
Cu toate acestea se întorseseră acasă zdraveni sănătoşi, fără să fie neliniştiţi de Alfuruşi.
„Piticul”, pe care reuşiseră să-l smulgă din braţele droserei uriaşe, fusese readus la viaţă prin îngrijirile doctorului Elias.
Otrava plantei canibale nu-şi săvârşise încă, din fericire, opera, şi pigmeul putuse fi salvat graţie intervenţiei energice a liberatorilor lui.
Elsa fu prima faţă omenească pe care o zări când
—— 21 ——
deschise ochii.
Tânăra fată observă pe mutra bietului pitic o admiraţie care semăna mai de grabă a extaz…
— Te ia probabil drept vreo zeitate binefăcătoare, şi nu greşeşte, spuse Jack Dickson. Două îngrijitoare, ca d-ta şi mătuşa d-tale Frida, nu sunt apariţiuni obişnuite pentru un biet sălbatec, încolţit de fiare şi de oameni. În tot cazul piticul acesta te priveşte într-un chip destul de ciudat. S-ar părea că vrea să spună ceva.
Bietul „aeta”, cu mâinile întinse spre tânăra fată, se străduia să scoată din gâtlejul încă umflat de strânsoarea droserei veninoase, sunete răguşite şi sacadate.
— S-ar zice că este tuşea ciudată pe care o scot cimpanzeii şi maimuţele mari, observă tânărul naturalist.
Dou-long-mor dădu din cap.
— El tot asta este… La fel. El maimuţă-om şi mare vrăjitor, — mare!
— Vrăjitor? Stârpitura asta? exclamă Willie.
Doctorul Elias confirmă cele spuse de dayac.
— Se prea poate ca piticul acesta să nu fie chiar atât de dispreţuit cum credem noi. Văd că poartă la gât o piatră
strălucitoare care pare să fie o amuletă misterioasă. Mi s-a povestit de multe ori că anumiţi „negrili” din insulele Sonde înţeleg limbajul păsărilor şi al maimuţelor din pădurile virgine.
— Ca regele Solomon, a cărui legendă ne-a păstrat-o sfânta Scriptură, spuse Jack.
— T Din nenorocire, noi nu suntem nici păsări, nici maimuţe, şi nu ne putem înţelege cu el decât prin semne, propuse Elsa, pe care o impresionau ochii „negrilului” fixaţi neîncetat asupra ei.
— Nimic nu ne împiedică să încercăm, spuse doctorul Elias, şi tu ai putea începe foarte repede această educare a bietului pigmeu care pare să fie inteligent… Priveşte cum se căzneşte să-ţi mulţumească când îi pui pe cap compresele de gheaţă ce-i alungă durerile. Îmi vine a crede că-ţi recunoaşte numele tău şi al lui Jack… Se prea poate că-şi
—— 22 ——
dă seama de serviciul pe care i l-aţi făcut şi că nu este o fiinţă nerecunoscătoare.
— Prea seamănă a animal ca să ştie ce este nerecunoştinţa şi răutatea oamenilor, se amestecă acum inginerul Willie. Bietul om a suferit probabil foarte mult în pădure, înainte de a cădea în ghearele plantei mâncătoare de oameni. Slăbiciunea lui şi starea de istovire în care se găseşte sunt dovada mizeriilor pe care le-a îndurat. Poate că este vreun sclav şi a fost despărţit de tribul lui…
— În orice caz, fugea desigur de nişte duşmani care-i voiau pieirea, spuse Jack. Căci fără îndoială că pe el îl urmărea Alfurusul care ne-a pândit din înălţimea frunzişului copacilor.
Piticul asculta cu atenţie convorbirea, care ghicea că e privitoare la el. Se străduia, fără să reuşească, să înţeleagă
sensul cuvintelor pe care le rosteau cei din jurul lui. Părea însă că aceste sforţări cerebrale îi oboseau prea tare creierul primitiv. În cele din urmă ochii lui exprimară o deznădejde care mişcă pe Elsa.
— Vrei să spui ceva? întrebă ea cu greu în curiosul dialect pe care-l vorbesc indigenii din insulele Sonde şi ai mărilor de la sud. Ce căutai în pădure?
Ea rămase uimită de atitudinea subită a piticului.
Negrilul o arăta cu mâna dreaptă întinsă, iar cu mâna stângă părea că arată spre tavanul de rogojini ale marii verande, sub care era instalat patul lui, cu o privii e căscată care exprima o primejdie pe care nici el n-o putea defini…
Apoi, reluând iarăşi curioasa-i tuse sacadată pe care o întrebuinţa în loc de limbaj, el începu să croncănească
repede o cuvântare din care, din nenorocire, nimeni nu putea să înţeleagă nici cel mai mic lucru.
— Ce păcat! murmură Jack. De ce nu s-a continuat opera întreprinsă de biologii care se apucaseră să înveţe a înţelege onomatopeele gorilelor din Africa Ecuatorială! În loc să-şi piardă timpul şi sănătatea cu descifrarea hieroglifelor egiptene şi inscripţiilor cuneiforme, n-ar fi mai
