— Şi asta-i o greutate peste care aproape că nu se poate trece, adăugă doctorul Elias. Băutorii de sânge apar şi

—— 26 ——

dispar ca nişte strigoi negri, care par că se topesc în întunecimile de verdeaţă ale marii păduri fără să lase vreo urmă de trecerea lor. Dayacilor de pe coastă le e groază de ei, cu drept cuvânt, căci vampirii cu chip de om nu se codesc de fel să chinuiască până la moarte şi pe indigeni, când li se înfăţişează prilejul.

— Tată! imploră Elsa, taci din gură! Nu cobi, nu stârni primejdia vorbind de ea. Vino mai bine şi examinează pe Hock care este „micul rege al urangutanilor44, după

spusele lui Dou-long-mor.

Doctorul nu avea obiceiul s-o contrazică pe fiica sa.

El se apropie deci de „nigrito” şi rămase uimit constatând că, printr-o minune pe care n-o înţelegea, acesta îşi recăpătase aproape puterile.

— Bravo! spuse el, mititelul acesta are o fire cât se poate de zdravănă. Iată-l gata să-şi reînceapă fuga prin copaci şi pe deasupra lianelor pădurii virgine…

Sau poate că vrea mai bine să rămână aici la plantaţie şi să-ţi servească de „paj” când ai avea poftă să pleci călare prin pădure, ca o „Walkyrie” rătăcitoare sau ca o Artemis indo-malaieză?

Pigmeul îl ascultase pe doctor cu toată atenţia, fără a face cel mai mic gest.

Părea că, la rândul lui, era neliniştit şi din când în când rămânea în ascultarea bocetului îndepărtat şi misterios care răsuna la intervale scurte.

Apoi, cum Elsa se apropiase de el, el întinse braţul şi-i luă o mână pe care o duse mai întâi la frunte, apoi la buze.

În acelaşi timp o privea cu nişte ochi atât de strălucitori, încât tânăra fată se simţi turburată.

— Tu nu te teme, de Hock… îi murmură Dou-long-mor în limbajul lui; el tot atât cât papagal ori maimuţă, el ştie vorbeşte cu animalele sălbatici… El prieten mult la tine, şi la tânăr Thuan, prieten tău… El păzeşte voi…

— Ce te face să crezi, Dou-long-mor? exclamă fata uimită.

Dayacul arătă spre pădure şi-i făcu semn să asculte.

—— 27 ——

— Alfurusi… descoperit tovarăş sălbatec omorât şi pus în locul lui Hock! Floare mâncătoare de oameni n-au timp mănânce pe el, şi tovarăşi ai lui mult furioşi şi caută pe tine…

— Pe mine? spuse Elsa spăimântată, pălind.

— Nu-i nimic, dacă te caută pe d-ta ne va găsi pe noi, declară dârz tânărul naturalist. Câţiva sălbateci de aceştia nu sunt adversari periculoşi pentru nişte europeni bine înarmaţi. Dacă vor să ne caute pricină, le vom da o învăţătură.

— Să ne ferească Dumnezeu de un asemenea prăpăd, spuse acum doctorul Elias. Batacii Alfuruşi sunt bandiţii cei mai setoşi de sânge din pădurea virgină şi cruzimea lor nu se dă îndărăt de la oroare. Ei au torturat în chip înspăimântător pe o tânără chinezoaică pe care au răpit-o şi au târât-o într-unul din sanctuarele de moarte ale lor…

I-au tăiat gâtul, cu încetul, la picioarele idolului cioplit în lemn înfăţişând misterioasa lor divinitate, şi i-au adunat sângele în cupe de bambu, pentru a-l bea la ospăţurile înfricoşate pe care le fac în timpul serbărilor lunii noi.

— De ce guvernul olandez nu pune capăt acestor orori?

întrebă inginerul. Dacă s-ar înţelege şi cu autorităţile engleze de pe coasta de Nord, Alfuruşii ar fi repede exterminaţi sau siliţi să trăiască la fel cu toţi oamenii supuşi legilor civilizate.

— Dar, până atunci, ar săvârşi atât de multe asasinate, încât guvernatorii se codesc şi nu se hotărăsc să intre în război împotriva acestor adevărate fiare… Numai dacă ar ataca de-a dreptul pe europenii din colonie, poate că

soldaţii s-ar hotărî se intervină…

Doctorul însoţise aceste cuvinte cu un gest deznădăjduit.

— Nevasta mea, domnule Dickson, tovarăşa scumpă a exilului meu voluntar, a căzut victima acestor fiinţe demonice, n-am putut să-i înlătur anemia pernicioasă de care s-a îmbolnăvit, din pricină că într-o noapte un liliac vampir i-a supt sângele cum a pretins ancheta justiţiei. În realitate însă sângele i-a fost supt de unul din acei Băutori

—— 28 ——

de sânge, care au pătruns în camera ei, tiptil, fără să lase cea mai mică urmă. Elsa şi Frida cunosc această tristă

poveste, de aceea simt ele groaza asta nebună totdeauna când se iveşte temerea că se apropie iarăşi vreun trib de Alfuruşi.

— Domnişoarele pot dormi fără teamă, declară Willie Dickson. Voi aranja în jurul plantaţiei o reţea de fire electrice care fac mai mult decât toţi miliţienii guvernatorului, pentru a păzi locuinţa d-voastră de vreun atac al Băutorilor de sânge.

— Şi vom sta cu toţii de pază, domnule Brouwer, adăugă

Jack… Fratele meu şi cu mine vă suntem prea recunoscători pentru primirea pe care ne-aţi făcut-o; ne simţim îndatoraţi să vă păzim cu toate puterile noastre, pe d-ta… şi pe toţi ai d-tale…

Elsa şi Frida roşiseră de plăcere auzind declaraţiile înflăcărate ale celor doi fraţi, îşi dădeau seama că ele nu sunt deloc străine de această simpatie plină de devotament a tinerilor şi ochii lor avură o expresie de mulţumire pentru cei doi tineri, o expresie mai elocventă decât cel mai lung discurs.

Un strigăt al dayacului Dou-long-mor îi făcu pe toţi să

alerge spre patul „negrilului” de care uitaseră în timpul discuţiei ce avusese loc mai sus.

— Hock? strigă indigenul… Unde e Hock?

Pigmeul se făcuse nevăzut…

—— 29 ——

CAPITOLUL III.

VAMPIRII NOPŢII

Toate zgomotele încetaseră în plantaţie. Noaptea ecuatorială, caldă şi insuportabilă prin jilvăeala ei dătătoare de boli, care umezea pielea făcând-o să asude fără încetare, domnea peste toată pădurea şi peste fluviu.

Luna nu apăruse pe cer. Nouri groşi şi negri o ascundeau, lăsând pământul în întuneric.

Şi tăcerea acestei bezne adânci nu era turburată decât prin orăcăitul broaştelor zburătoare care populau vegetaţia înconjurătoare, umplând văzduhul de boscorodeala lor continuă.

Elsa se trezi brusc.

I se păruse că aude un zgomot suspect; scârţâitura unei scânduri din perete, împinsă de vreo mână străină, o trezise.

Dar tăcerea domnea din nou în toată casa şi nimic nu lăsa să se presupună vreo prezenţă duşmănoasă.

— Oi fi visat, se gândi Elsa, răzând singură de spaima ei.

Apoi amintirea evenimentelor din ajun revenindu-i în minte, îi înteţi din nou groaza.