are 25.
Dar, când vedea ochii mari ai Elsei Brouwer privindu-l cu o expresie care spunea multe, tânărul se simţea cu adevărat un copilandru. El îngăimă câteva cuvinte ce nu puteau fi înţelese, în şoaptă, ca un şcolar prins cu vreo greşeală.
Else Brouwer n-avea totuşi decât!6 ani de abia împliniţi.
Era de statură mijlocie, ca cele mai multe olandeze, dar avea trup de statuie care ar fi înfăţişat minunat graţia şi tinereţea.
Corpul ei mlădiu se dezvoltase în libertate în hainele comode pe care le purta pentru a cutreiera jungla marii insule malaieze.
Purta în asemenea ocazii o rochiţă scurtă şi largă. Cizme de piele şi o vestă strânsă în talie cu o centură, în care erau vârâte un toc de revolver „Colt” cu arma în el şi un pumnal lung care nu părăseşte niciodată pe colonizatorii din Borneo când pleacă să cutreiere pădurile.
O cască colonială de pânză cenuşie acoperea un păr bogat de aur, care înconjura capul fetei cu o adevărată
diademă regală şi din care câteva bucle nebune fluturau deasupra a doi ochi frumoşi, cafenii, a unui nas drept şi a unei guri expresive, mai ales când un zâmbet sprinţar lăsa să i se străvadă dinţii mici şi foarte albi. Zâmbetul acesta înfrumuseţa figura vioaie a Elsei şi o făcea cu adevărat adorabilă.
Ea era un vânător desăvârşit şi rareori vânatul scăpa de glontele carabinei ei sau de acela al puştii grele Wincester,
—— 8 ——
pe care le mânuia cu aceiaşi uşurinţă.
Iar Jack Dickson era încântat că poate avea o tovarăşe atât de bună în expediţiile aventuroase prin mlaştinile şi tufişurile marilor păduri din Borneo, pe care le explora, aproape în fiecare zi, pentru a studia fauna şi flora acestei sălbatice regiuni ecuatoriale.
Căci Jack, cu toată vârsta lui fragedă, era un naturalist desăvârşit.
Se pasionase din copilărie pentru studiul animalelor şi plantelor şi obţinuse marele premiu de onoare al Societăţii de ştiinţe din Londra pentru memoriul lui asupra speciilor marilor maimuţe dispărute şi asupra pitecantropului3 fosil din Java.
Iată de ce Jack, care nu avea altă rudă decât pe fratele său, inginerul Willie Dickson, acceptase cu bucurie să-l întovărăşească în Borneo, unde o societate financiară îl trimisese ca prospector de mine diamantifere, în interiorul marii insule.
Tânărul nădăjduia să-şi completeze aci studiile sale de naturalist prin observaţii personale.
Dar începuturile celor doi fraţi nu fuseseră încununate de un mare succes.
Insula Borneo era o regiune foarte greu de cutreierat, iar populaţiile care locuiesc în interiorul ei nu primesc cu plăcere pe străinii cari caută să le pătrundă tainele.
Cei doi fraţi nu putuseră obţine de la dayacii de pe coastă bărcile lor speciale şi înguste — aşa zisele „prahus”
şi barcagiii necesari pentru a urca cursul apelor ce erau singurele drumuri deschise în adâncimea mlăştinoasă a pădurii virgine ecuatoriale.
Încercaseră atunci să învingă natura duşmănoasă şi să
plece fără escortă şi fără călăuză pe fluviul Barito, pe care socoteau să plutească până la munţii din centrul insulei, unde fuseseră semnalate zăcăminte de diamante.
3 Maimuţa-om, făptură de trecere între maimuţă şi om, şi din care s-au găsit în Java câteva oseminte fosile.
—— 9 ——
Dar un acces de febră pernicioasă doborâse pe Willie şi cei doi exploratori fuseseră siliţi să-şi întrerupă călătoria pentru a cere adăpost doctorului olandez Elias Brouwer care îi primise cu o bunătate şi o bunăvoinţă fără de margini.
Doctorul trăia în centrul pădurilor sălbatece, într-o clădire ridicată pe stâlpi, ca preistoricile case lacustre.
El, tânăra lui soră Frida şi fiica sa Elsa erau cunoscuţi de toţi malaezii coastei de sud şi de toţi dayacii, „tăietori de capete” de prin pădurile virgine înconjurătoare.
Elias era un fel de misionar care căuta să creştineze pe locuitorii sălbatici ai marii jungle şi care, pe deasupra, îi şi îngrijea când erau răniţi sau bolnavi.
Toată lumea avea pentru el o adevărată veneraţie şi guvernatorul olandez îl preţuia ca pe unul din cei mai perfecţi agenţi de propagandă europeană din districtul lui.
Ar fi putut obţine o slujbă mult mai importantă la Java sau la Sumatra, dar ţinea să rămână în Borneo, în modesta plantaţie unde trăia, în mijlocul pădurilor şi aproape de fluviul pe care îi veneau din când în când ziarele din Europa, şi uneori vizite de ale plantatorilor de pe coasta de Sud, cu care întreţinea legături cordiale.
Frumuseţea sorii sale Frida, şi aceea a fiicei sale Elsa erau o adevărată atracţie pentru colonizatorii care mureau de urât prin acele locuri, dar cele două tinere fete nu erau nici cochete nici uşuratice; amândouă nu ştiau ce e flirtul şi niciuna, nici cealaltă, nu voiau să-l părăsească pe doctorul Elias pentru a urma pe vreun soţ într-o reşedinţă
mai puţin singuratecă.
Elsa şi Frida primiseră pe Willie şi pe Jack Dickson cu multă amabilitate şi voie bună. Inginerul, încăput pe mâinile devotate doctorului şi ale Fridei, îşi recăpătase repede puterile pe când Jack, călăuzit de vioaia Elsa în toate împrejurimile plantaţiei, nu întârziase să dea piept cu toate emoţiile acelei naturi ciudate, emoţii care satisfăceau sufletul lui savant naturalist şi pasiunea lui pentru vânătoare.
—— 10 ——
Astfel întâlnise el pantera neagră care îl dăruise în acelaşi timp cu o rană adâncă «Iar şi cu îngrijirile pline de gingăşie ale Elsei, îngrijiri care îi treziseră o turburare ce-l încânta şi-l entuziasma.
— Îţi vor trebui acum câteva zile de repaus, conchise tânăra fată, isprăvind pansamentul provizoriu. Nu vei putea să-ţi reiei călătoria, înainte ca această rană să se cicatrizeze. Rana pricinuită de o panteră neagră nu poate fi luată nici odată în glumă căci ceea ce atinge gheara ei trebuie căutat cu multă grijă.
— Noroc că ea nu a avut tot putere al ei, se auzi deodată
vocea dayacului Dou-long-mor.
Vânătorul sfârşise jupuitul pielii negre şi arăta acum Elsei o mică săgeată ciudată pe care o descoperise în umărul panterei.
— O săgeată? exclamă fata întinzând mâna ca s-o ia şi s-o examineze mai de aproape.
