Frumuseţea sorii sale Frida, şi aceea a fiicei sale Elsa erau o adevărată atracţie pentru colonizatorii care mureau de urât prin acele locuri, dar cele două tinere fete nu erau nici cochete nici uşuratice; amândouă nu ştiau ce e flirtul şi niciuna, nici cealaltă, nu voiau să-l părăsească pe doctorul Elias pentru a urma pe vreun soţ într-o reşedinţă

mai puţin singuratecă.

Elsa şi Frida primiseră pe Willie şi pe Jack Dickson cu multă amabilitate şi voie bună. Inginerul, încăput pe mâinile devotate doctorului şi ale Fridei, îşi recăpătase repede puterile pe când Jack, călăuzit de vioaia Elsa în toate împrejurimile plantaţiei, nu întârziase să dea piept cu toate emoţiile acelei naturi ciudate, emoţii care satisfăceau sufletul lui savant naturalist şi pasiunea lui pentru vânătoare.

—— 10 ——

Astfel întâlnise el pantera neagră care îl dăruise în acelaşi timp cu o rană adâncă «Iar şi cu îngrijirile pline de gingăşie ale Elsei, îngrijiri care îi treziseră o turburare ce-l încânta şi-l entuziasma.

— Îţi vor trebui acum câteva zile de repaus, conchise tânăra fată, isprăvind pansamentul provizoriu. Nu vei putea să-ţi reiei călătoria, înainte ca această rană să se cicatrizeze. Rana pricinuită de o panteră neagră nu poate fi luată nici odată în glumă căci ceea ce atinge gheara ei trebuie căutat cu multă grijă.

— Noroc că ea nu a avut tot putere al ei, se auzi deodată

vocea dayacului Dou-long-mor.

Vânătorul sfârşise jupuitul pielii negre şi arăta acum Elsei o mică săgeată ciudată pe care o descoperise în umărul panterei.

— O săgeată? exclamă fata întinzând mâna ca s-o ia şi s-o examineze mai de aproape.

— Tu bagă seamă, o sfătui dayacul. Săgeata de la Nigriţoşi otravă!… Rău tare, rană!

— Cum? exclamă Jack cu interes, există vasăzică

„nigrili” prin meleagurile acestea?

— Vede şi tu, Thuan4, spuse Dou-long-mor.

El întinse lui Jack o ţeapă lungă şi ascuţită al cărei vârf se rupsese, probabil, în atingere cu un os al fiarei.

— Pantera fost foarte bolnav când aruncat la noi, lămuri dayacul, altfel toţi noi morţi acum când sărit la noi… otrava de la nigriţoşi taie mult puteri!… Tare rău… Pericol mare!

Elsa nu spuse nicio vorbă. Ea privea săgeata ruptă cu o spaimă atât de mare încât tovarăşul ei fu foarte uimit.

— Haidem repede acasă! spuse ea deodată. Trebue să

arătăm tatii săgeata, nu-i aşa Dou-long-mor?

Dayacul dădu din cap.

— Dacă Nigriţoşi vânează aici, poate şi Alfuruşii caută

taie capuri pentru Serbarea Sângelui. Repede spunem la 4 Thuan, expresie întrebuinţată de Dayaci şi de Bataci pentru „domn”

sau „stăpân”.

—— 11 ——

doctor şi strângem toate femei la fermă.

— Alfuruşi?… exclamă Jack, Alfuruşi în Borneo?

— Da, un trib alungat de malaiezi şi de trupele guvernatorului olandez din Celebe s-a refugiat în munţii din centrul insulei. Câteodată coboară în vale… ca să prade şi să asasineze.

Ea scăzuse glasul, parcă se temea să nu fie auzită.

Jack observă că fata strecură două gloanţe în ţevile carabinei ei şi-şi cerceta apoi pistolul ca să-i fie la îndemână.

— Să fie vreo primejdie, Elsa?

— Totdeauna e primejdie când Alfuruşii cutreieră

pădurile. Băutorii de sânge sunt mai cruzi decât fiarele cele mai sălbatece… Sunt adevăraţi monştri.

— Bine! răspunse liniştit tânărul; atunci nu vom şovăi deloc când ne va ieşi vre-unul din ăştia în cale.

Avea un aer atât de hotărât încât Elsa îl privi cu o adevărată satisfacţie.

— Îmi plac ochii d-tale când au străluciri de astea Jack.

Eşti un om energic care nu-şi ştie singur valoarea.

Primejdia, în loc să te abată, te înviorează şi te face îndrăzneţ. Este o mare calitate pentru explorator.

Ia te uită, acum roşeşti ca un timid!

Ce băiat ciudat eşti! Din fericire, mi-am putut da seama cu ochii mei de curajul pe care-l ai! Haide, vino-ţi în fire şi gândeşte-te că putem fi pândiţi aici de după fiecare copac sau tufiş.

Alfuruşii sunt duşmani din cei mai răi, adevăraţi diavoli…

Jack părea că nu se sinchiseşte câtuşi de puţin de rana de la umăr. Îşi încărcase puşca Winchester şi-şi verificase încărcătorul browningului, cuţitul de vânătoare îi era la îndemână în teacă, la cingătoare; pe scurt, tânărul naturalist era gata să pornească la luptă cu orice duşman i-ar fi ieşit în cale şi ar fi încercat să-i oprească de a se întoarce acasă.

Pentru mai multă siguranţă, îl însărcină pe dayacul

—— 12 ——

Dou-long-mor să pornească înainte, pentru a deschide drumul şi să exploreze poteca îngustă care de-abia se vedea în vegetaţia îmbelşugată şi care ducea spre plantaţia doctorului Elias.

Elsa, cu toate protestele ei, trebui să meargă la mijlocul

„lanţului indienesc”, între dayacul dinainte şi Jack Dickson care o urma. Degeaba susţinea ea că cunoaşte mai bine pădurea virgină, deci ar putea recunoaşte mai uşor decât tânărul englez piedicile şi capcanele puse în calea lor, ea trebui să cedeze faţă de voinţa dârză a naturalistului; se resemnă deci zâmbind, şi se supuse.

Cu ochiul la pândă şi cu armele pregătite de atac, ei porniră cu băgare de seamă, mergând mai mult de o oră, fără să descopere ceva suspect.

Totuşi Jack Dickson se minuna de zborul nezgomotos al câtorva lilieci uriaşi. Corpul unuia din ei, de mărimea unei pisici mijlocii, fu cât pe aci să-l lovească în faţă la cotitura unei poteci.

— Vampiri? exclamă el mirat. Marii lilieci ecuatoriali!…

N-aş fi crezut niciodată că se găsesc în insulele arhipelagului Sonde.