acasă?… Moartea ne pândeşte din toate colţurile…

— Dar lucrează cam în bobote, răspunse Jack. Dovadă

că sălbatecul ăsta a vroit să ne omoare pe noi şi a căzut el cel dintâi. Eşti o bună ochitoare şi l-ai nimerit în plin.

Bravo. Sunt încântat că am o asemenea tovarăşe!… Meriţi un premiu pentru felul cum l-ai doborât pe ticălosul acesta! Admirabil!

— Dar faptul acesta va face pe Alfuruşi să caute să se răzbune împotriva mea, răspunse fata serioasă… Dacă

omul acesta moare şi semenii lui îl vor găsi…

— Vor cere socoteala aceluia care a creat floarea caracatiţă, replică Jack. Opreşte-te, Dou-long-mor, Nu mai tăia ghearele droserei. I-a dat drumul în sfârşit prizonierului ei. Hai să-l ducem undeva mai de parte, la adăpost… şi pe urmă să aruncăm pe cestălalt pradă în tentaculele lacome ale monstrului verde.

— Cum, de ce să-l arunci pe cestalalt acolo? întrebă

Elsa.

— Da, vreau să înşel astfel bănuielile Alfuruşilor şi să-i fac să creadă că omul lor a căzut din greşeală, din copac, în braţele feroce ale florii mâncătoare de oameni… Aşa e la război!

Şi el arătă spre înfricoşata orhidee care şi înlănţuise cu repeziciune înspăimântătoare corpul Alfurusului.

— Hidra această vegetală pare însufleţită de dorinţa de a răzbuna rănile pe cari i le-am făcut, observă acum Jack.

Cu pofta ei de sânge, o să digereze această nouă pradă cât ai clipi din ochi… Iar noi nu vom fi atât de proşti să-i turburăm prânzul… Şi acum, să o ştergem cât mai repede de aci. Cred că sfatul meu este bun şi că trebuie să-l ascultaţi.

Încărcând în spinare corpul piticului leşinat, Dou-long-mor se şi înfundase în pădure.

Elsa rămânea nemişcată.

O spaimă pe care nu reuşea să şi-o învingă, pusese stăpânire pe inima ei. Înfrigurată, ea trăgea mereu cu urechea în toate părţile şi tresărea la cel mai mic zgomot

—— 19 ——

din preajmă.

Jack Dickson fu nevoit s-o ia de braţ şi s-o tragă după el.

De abia atunci ea reuşi să alunge ameţeala ciudată pe care i-o pricinuise înfricoşata scenă a orhideei canibale şi ameninţarea pânditoare din umbra a fioroşilor Alfuruşi.

—— 20 ——

CAPITOLUL II.

HOCK, VRĂJITORUL

— Ce curios exemplar al unei rase aproape cu totul dispărută, spuse doctorul Elias.

— E un „nigrito” răspunse inginerul Dickson, sau mai de grabă un „aeta pigmeu”, ca aceia pe cari spaniolii, care au debarcat în Filipine în 1521 sub conducerea lui Magelan, i-au întâlnit pe coastele insulelor, şi mai ales în munţi, unde trăiau o viaţă misterioasă, în locuri retrase, bine ascunse şi apărate de ei cu un curaj şi o vitejie neobişnuite.

— Ei or fi „Mirmidonii” din legende, reluă doctorul.

Legendele antice aduc la cunoştinţă de multe ori fapte a căror exactitudine este dovedită mai târziu de observaţiile exploratorilor. Ce părere are de asta tânărul nostru prieten Jack?

Tânărul naturalist rămăsese pe gânduri.

De când cu excursia lor în pădure, Elsa trăia într-o groază perpetuă şi comunica enervarea ei şi lui Jack tovarăşul ei de aventuri.

Cu toate acestea se întorseseră acasă zdraveni sănătoşi, fără să fie neliniştiţi de Alfuruşi.

„Piticul”, pe care reuşiseră să-l smulgă din braţele droserei uriaşe, fusese readus la viaţă prin îngrijirile doctorului Elias.

Otrava plantei canibale nu-şi săvârşise încă, din fericire, opera, şi pigmeul putuse fi salvat graţie intervenţiei energice a liberatorilor lui.

Elsa fu prima faţă omenească pe care o zări când

—— 21 ——

deschise ochii.

Tânăra fată observă pe mutra bietului pitic o admiraţie care semăna mai de grabă a extaz…

— Te ia probabil drept vreo zeitate binefăcătoare, şi nu greşeşte, spuse Jack Dickson. Două îngrijitoare, ca d-ta şi mătuşa d-tale Frida, nu sunt apariţiuni obişnuite pentru un biet sălbatec, încolţit de fiare şi de oameni. În tot cazul piticul acesta te priveşte într-un chip destul de ciudat. S-ar părea că vrea să spună ceva.

Bietul „aeta”, cu mâinile întinse spre tânăra fată, se străduia să scoată din gâtlejul încă umflat de strânsoarea droserei veninoase, sunete răguşite şi sacadate.

— S-ar zice că este tuşea ciudată pe care o scot cimpanzeii şi maimuţele mari, observă tânărul naturalist.

Dou-long-mor dădu din cap.

— El tot asta este… La fel. El maimuţă-om şi mare vrăjitor, — mare!

— Vrăjitor? Stârpitura asta? exclamă Willie.

Doctorul Elias confirmă cele spuse de dayac.

— Se prea poate ca piticul acesta să nu fie chiar atât de dispreţuit cum credem noi. Văd că poartă la gât o piatră

strălucitoare care pare să fie o amuletă misterioasă. Mi s-a povestit de multe ori că anumiţi „negrili” din insulele Sonde înţeleg limbajul păsărilor şi al maimuţelor din pădurile virgine.

— Ca regele Solomon, a cărui legendă ne-a păstrat-o sfânta Scriptură, spuse Jack.

— T Din nenorocire, noi nu suntem nici păsări, nici maimuţe, şi nu ne putem înţelege cu el decât prin semne, propuse Elsa, pe care o impresionau ochii „negrilului” fixaţi neîncetat asupra ei.

— Nimic nu ne împiedică să încercăm, spuse doctorul Elias, şi tu ai putea începe foarte repede această educare a bietului pigmeu care pare să fie inteligent… Priveşte cum se căzneşte să-ţi mulţumească când îi pui pe cap compresele de gheaţă ce-i alungă durerile. Îmi vine a crede că-ţi recunoaşte numele tău şi al lui Jack… Se prea poate că-şi

—— 22 ——

dă seama de serviciul pe care i l-aţi făcut şi că nu este o fiinţă nerecunoscătoare.