era torturată într-un chip crunt.
Şi urletele acestea lugubre în mijlocul semi-obscurităţii pădurii virgine, păreau şi mai înspăimântătoare pentru că
nu se ştia care le era pricina.
Dayacul se întinse la pământ. Îşi lipise o ureche de pământ şi asculta fără să facă cea mai mică mişcare.
— Lasă-l că ştie el ce face, spuse Elsa. Dou-long-mor se pricepe foarte bine să adulmece urmele şi o să reuşească să
stabilească în ce direcţie trebuie să ne îndreptăm ca să
putem veni în ajutorul celui care ţipă.
—— 15 ——
Vânătorul nu rămase prea multă vreme în poziţia aceasta. Jack îl văzu ridicându-se cu o săritură şi arătând apoi spre un punct din oceanul de verdeaţă care-i înconjura.
— Să-l urmăm pas cu pas, spuse Elsa, pornind în urma lui.
Nu era nevoie să stimuleze înflăcărarea tânărului naturalist, care o luase la goană înaintea lui, şi reteza cu cuţitul de vânătoare toate lianele spinoase şi toate crăcile care tăiau calea tovarăşei sale.
Cu chipul acesta ajunseră într-un luminiş şi înţepeniră
de groază în faţa priveliştii ce se dezvăluia ochilor lor.
O plantă uriaşă, a cărei ciudăţenie izbi imediat pe tânărul naturalist, se încolăcise în jurul corpului gol al unui fel de pitic care se străduia, în zadar, să se libereze din încătuşarea ei.
Probabil că fusese aruncat de mâini criminale în mijlocul desişului de tentacule al plantei asasine, care-şi strânsese braţele ca sute de cleşti vegetali, înzestrate cu ţepi ascuţite cari se înfigeau în carnea tremurândă şi păreau că simt o voluptate oribilă de a înmulţi la nesfârşit suferinţele captivului.
— „Drosera antropofagă”! exclamă Elsa cu groază.
Orhideea sângeroasă, aliata Alfuruşilor şi a Batacilor din Celebe…
— Nici odată n-aş fi crezut cu putinţă o asemenea grozăvie! murmură Jack, înaintând cu cuţitul.
Dou-long-mor, la rândul lui, scosese din teacă iataganul dayac, care retează un cap de om ca pe o tulpină de floare, şi înainta încet, dar cu un mers pânditor ca o pisică ce se pregăteşte să sară.
De bună seamă ca dayacul se temea. El socotea că
orhideea uriaşă e un fel de monstruozitate conştientă, şi se ţinea în apărare.
Jack, pe care-l îmboldea curiozitatea-i de naturalist, se azvârlise înainte spre planta feroce şi ridica acum cuţitul ca să taie tentaculele spinoase ce strângeau în cleşti prada-i
—— 16 ——
vie. În clipa aceasta un strigăt al Elsei îi micşoră imediat înflăcărarea.
— Jack!… Ce nebuniei Bagă de seamă!
Instinctiv, naturalistul sări înapoi.
Era şi timp căci, ivindu-se pe neaşteptate din mişuiala de tentacule cilindrice care se mişcau ca un pachet de şerpi în centrul plantei, o liană hidoasă, acoperită cu spini, se precipitase spre el, împărţindu-se în două părţi care aveau asemănarea unor gheare de pasăre de pradă.
Tânărul, atins de aceste tentacule, simţi arsura grozavă
a spinilor cari veniseră în atingere cu pielea lui. Nu lipsea mult să fie încătuşat în acest cleşte cărnos care i-ar fi imobilizat braţul şi l-ar fi târât, fără îndoială, spre inima dreserei, care seamănă cu un cap de meduză înconjurat de reptile înfricoşătoare.
Din fericire strigătul Elsei îi atrăsese atenţia la timp şi el reuşise să se tragă destul de repede înapoi spre a nu fi apucat de cleştele vegetal care vibra convulsiv la câţiva centimetri de obrazul lui.
O lovitură viguroasă a cuţitului lui de vânătoare reteză
un braţ al lianei hidoase, care căzu pe pământ. Din ea începu să se scurgă o sevă ca sângele, al cărui miros de migdale amare uimi pe naturalist.
— Acid cianhidric, murmură el. Otrava pe care o distilează aceste numeroase ventuze sugătoare, probabil că
e fabricată de caliciul plantei, care e un laborator primejdios… Moartea prăzilor vii ai acestei înfricoşate orhidee, se produce desigur prin paralizia progresivă a inimii…
Vorbind astfel, el examină pe piticul al cărui corp era mereu scuturat de încercările deznădăjduite pe cari le făcea ca să scape de braţele cleioase ale perfidei drosere.
— Trebuie să-l liberăm mai repede, spuse el, nu mai are nici măcar puterea să strige după ajutor. Este complet istovit.
Tânărul lovea cu putere în vălmăşagul hidos şi mişcător al tentaculelor pe care le tăia şi le împrăştia pe iarbă.
—— 17 ——
Dar planta se apăra ca o fiinţă vie. Ea biciuia văzduhul cu braţele-i feroce, ale căror ţepi se contractau şi se întindeau iarăşi cu un fel de furie nebună. În felul de apărare al acestei uluitoare plante era ceva care făcea să ţi se oprească mintea în loc.
— Floare-şarpe!
