—— 23 ——
bine să încerce a pricepe sensul strigătelor animalelor, care ne-ar descoperi, poate, mistere din cele mai pasionante?
Ca şi cum ar fi voit să arate cât de drepte erau cuvintele acestea, maimuţa Elsei, un gibon alb de Sumatra, pătrunse în clipa aceasta pe verandă şi căută din ochi pe stăpâna sa.
Aceasta reluase încercările ei de conversaţie cu pigmeul şi arăta obiectele spunându-le de mai multe ori numele, pentru a întipări bine în memoria lui sunetele şi lucrurile.
Negrilul se străduia să repete ceea ce auzea, dar limbajul lui se reducea într-una la guiţări sau croncăneli repetate, scoţând mereu sunetele „hoc” şi „cuc” sunete gurale pe care Jack Dickson degeaba le nota neavând nici el mare speranţă că va reuşi să înţeleagă ceva.
Deodată, maimuţa dete cu ochii de pitic şi se azvârli asupra lui ca un nebun.
Negrilul se ridicase de asemenea în capul oaselor. El scoase o şuierătură ciudată, cu care opri avântul gibonului, care rămase lângă el în picioare, pe labele dindărăt într-o poziţie nemişcată şi plină de respect, ca un soldat care prezintă unui şef arma pentru onor.
— Ce ciudată coincidenţă, murmură doctorul Elias.
Aceste două fiinţe au aerul că se înţeleg.
— Una ascultă, cealaltă comandă, exclamă Elsa.
— Hock! vrăjitor! Hock mult înţelege animalele! Ştie lucruri care noi nu ştim… preciza Dou-long-mor, care părea aproape tot atât de dispus să se închine în faţa ciudatului pigmeu, ca şi maimuţa.
Piticul începuse cu mica maimuţă o conversaţie repede, întretăiată de guiţături, de strigăte ascuţite şi de sunete ce semănau a tuse.
— Zău aşa, parcă şi-ar spune lucruri importante, exclamă Jack.
— Şi toată vremea ei mă privesc pe mine, adăugă Elsa cu voce nesigură. Pigmeul trebuie să cunoască oarecari taine ce mă privesc pe mine… Se zice că Alfuruşii îşi pregătesc atacurile cu cea mai mare grijă. Ei îşi spionează victimele şi de abia pe urmă apar pe neaşteptate, tocmai în clipa când
—— 24 ——
împotrivirea a devenit aproape imposibilă, ca urmare a repeziciunii atacului lor. Piticul poate că ştie ceva în această privinţă.
Jack îşi dădu seama că tânăra fata mai era stăpânită de aceeaşi groază pe care o simţise şi în pădure.
— Dar de ce te temi, Elsa?
— N-aş putea să spun, Jack… Tainele pădurii virgine sunt înfricoşătoare, în această insulă încă atât de puţin explorată.
În centrul pădurilor fără sfârşit, în mijlocul mlaştinilor pestilenţiale care ascund în ele toţi germenii bolii şi ai morţii, există locuri ascunse unde se mai practică riturile înspăimântătoare ale religiilor sângeroase din insulă… Căci cu toată supravegherea ocârmuirilor, se mai aduc jertfe omeneşti fioroase. Şi mi-e frică tare că, cu toată dragostea şi grija cu care mă înconjoară tatăl meu şi ceilalţi din jurul meu, aşi putea deveni prada monştrilor care poate că şi pregătesc atacul…
Naturalistul tresări. I se părea că auzise un vaet îndepărtat, un fel de bocet ciudat al cărui ton tânguios îl uimea.
Nu era nici vreo pasăre de noapte, nici vreo voce omenească ce scosese acest strigăt bizar, atât de nostalgic, care chinuia în mod neplăcut nervii lui.
Jack Dickson era curagios dar cuvintele tinerei fete îl impresionaseră. Tot ceea ce văzuse de când sosise în Borneo îl punea pe gânduri.
Şi pe deasupra, atitudinea dayacului Dou-long-mor contribuia şi ea mult să-i sporească neliniştea. Sălbatecul se învârtea mereu prin plantaţie părând că nu-şi găseşte loc. Pusese să fie adunate acasă toate servitoarele malaieze şi chineze şi le interzise să deschidă barierele grele care închideau grădina din jurul locuinţei. Evident dayacul trebuie că avea, ca şi Elsa, motive să se teamă de ceva ce nici el nu putea lămuri.
Intre timp, convorbirea ciudată între maimuţa-gibon cu blana albă şi pigmeu continua. Piticul îi dădea parcă ordine
—— 25 ——
pe care maimuţa le asculta cu o atenţie atât de comică, încât doctorul exclamă:
— E o adevărată minune. Mi se pare că deosebesc în vorbiră lor, un nume care trebuie să fie acela al nigritului Hock.
— Hock! repetă Dou-long-mor… El, Hock este zău! Nume de vrăjitor… Tare hain… Hock! El trebuie să fie rege urangutanilor din insulă. Urangutanii toţi ascultă de el, pentru că el singur tot asta este, maimuţă.
— Aproape că aşa pare, aprobă inginerul Willie.
Frida se aplecă spre el.
— N-uzi nimic, afară, Willie?
— Nu, n-aud… Ah, ba da! Dar nu ştiu sigur… S-ar zice că s-a stârnit vântul şi se plânge că a fost trezit din toropeală. Vântul de Est urlă grozav în timpul nopţii, când vrea să smulgă copacii din pădure.
— Urletul acesta plângător nu este al vântului, dragă
Willie… Este un semnal, un ordin de moarte poate, sau poate semnalul de adunare al războinicilor hoardei blestemate, care aruncă deznădejdea asupra insulei Borneo, de când hoarda fost alungată din arhipelagul Celebelor.
— Sunt piraţi?
— Nu… Băutori de sânge, Willie. Bataci care adoră o divinitate oribilă, crudă şi nesăţioasă, a cărei sete o potolesc în fiecare an cu sângele unei tinere fete, căreia i se taie cu încetul gâtul, ca sângele să-i picure picătură cu picătură, în timpul ceremoniilor lor crude şi diavoleşti.
— Vai, Miss Frida, ce oroare! De ce se mai tolerează
asemenea cruzimi fioroase? Nu se poate trimite o expediţie care să alunge din Borneo pe Băutorii de sânge, astfel cum au fost alungaţi din Celebe?
— Ar trebui mai întâi să se poată descoperi satele subpământeşti în care trăiesc în partea cea mai puţin accesibilă a insulei…
