Floare-caracatiţă!
Putere
grozavă!
Tocmai ca o fiinţă vie. Dracu şade în ea. El face la ea să fie tare hain… Ea nu vrea murit ca să dau drumul la om pitic până nu mistuit pe el.
— Groaznic sfârşit pentru bietul sălbatec! Parcă ar fi o muscă prinsă de un păianjen… Cum de a putut săracul să
se lase prins în braţele acestei plante canibale?
Dou-long-mor avu un zâmbet şiret.
— Alfuruşi vinovat. Nu putut scăpa de el şi Alfuruşi aruncat pe el în braţele de la floarea-caracatiţă… Thuan înţeles?
— Iar o crimă datorită „Băutorilor de sânge”, lămuri Elsa tânărului englez.
Jack o observă în acelaşi timp că păleşte şi că pune repede mâna pe carabină.
— Colo sus e o iscoadă, îi şopti ea. Am zărit acum o clipă
o umbră în tufiş… Păzeşte-te!
În acelaşi moment un fel de lancie ascuţită, cu mânerul scurt şi umflat, cădea de sus şi se împlânta în pământ la câţiva paşi de tânărul englez.
Detunătura carabinei Elsei tulbură imediat tăcerea şi fu urinată îndată de căderea unui corp negru care se prăbuşi la pământ cu un zgomot înăbuşit destul de înfricoşat.
— Bravo Elsa! Bine i-ai răspuns, strigă Jack mulţumit.
Tânăra fată nu răspunse nimic.
Ea se aplecă repede peste sălbatecul care le căzuse din cer la picioare şi arăta cu mâna, plină de spaimă, ’spre două capete omeneşti care sângerau încă şi pe care le purta atârnate de gât. Păreau că fuseseră de curând tăiate.
Ne pândea pe noi… Semenii lui desigur că
— Un… Alfurus! gângăvi ea îngrozită… nu sunt departe… Doamne, o să reuşim noi să ne întoarcem
—— 18 ——
acasă?… Moartea ne pândeşte din toate colţurile…
— Dar lucrează cam în bobote, răspunse Jack. Dovadă
că sălbatecul ăsta a vroit să ne omoare pe noi şi a căzut el cel dintâi. Eşti o bună ochitoare şi l-ai nimerit în plin.
Bravo. Sunt încântat că am o asemenea tovarăşe!… Meriţi un premiu pentru felul cum l-ai doborât pe ticălosul acesta! Admirabil!
— Dar faptul acesta va face pe Alfuruşi să caute să se răzbune împotriva mea, răspunse fata serioasă… Dacă
omul acesta moare şi semenii lui îl vor găsi…
— Vor cere socoteala aceluia care a creat floarea caracatiţă, replică Jack. Opreşte-te, Dou-long-mor, Nu mai tăia ghearele droserei. I-a dat drumul în sfârşit prizonierului ei. Hai să-l ducem undeva mai de parte, la adăpost… şi pe urmă să aruncăm pe cestălalt pradă în tentaculele lacome ale monstrului verde.
— Cum, de ce să-l arunci pe cestalalt acolo? întrebă
Elsa.
— Da, vreau să înşel astfel bănuielile Alfuruşilor şi să-i fac să creadă că omul lor a căzut din greşeală, din copac, în braţele feroce ale florii mâncătoare de oameni… Aşa e la război!
Şi el arătă spre înfricoşata orhidee care şi înlănţuise cu repeziciune înspăimântătoare corpul Alfurusului.
— Hidra această vegetală pare însufleţită de dorinţa de a răzbuna rănile pe cari i le-am făcut, observă acum Jack.
Cu pofta ei de sânge, o să digereze această nouă pradă cât ai clipi din ochi… Iar noi nu vom fi atât de proşti să-i turburăm prânzul… Şi acum, să o ştergem cât mai repede de aci. Cred că sfatul meu este bun şi că trebuie să-l ascultaţi.
Încărcând în spinare corpul piticului leşinat, Dou-long-mor se şi înfundase în pădure.
Elsa rămânea nemişcată.
O spaimă pe care nu reuşea să şi-o învingă, pusese stăpânire pe inima ei. Înfrigurată, ea trăgea mereu cu urechea în toate părţile şi tresărea la cel mai mic zgomot
—— 19 ——
din preajmă.
Jack Dickson fu nevoit s-o ia de braţ şi s-o tragă după el.
De abia atunci ea reuşi să alunge ameţeala ciudată pe care i-o pricinuise înfricoşata scenă a orhideei canibale şi ameninţarea pânditoare din umbra a fioroşilor Alfuruşi.
