Elsa nu-şi putu stăpâni un fior de spaimă.

— În Borneo se spune că ei întovărăşesc totdeauna pe

„Băutorii de sânge” în expediţiile lor crude. Sunt nişte spurcăciuni fioroase care mă înspăimântă. Maică-mea a murit din pricina unei anemii pernicioase pentru că nişte lilieci de-ăştia au atins-o într-o noapte cu furtună. Ei poartă o boală în aripile lor.

— Alfuruşi trimit somn cu ei la oameni din plantaţiile, se auzi acum vocea dayacului Dou-long-mor. Thuan bagă bine seamă şi nu dormi afară, când „Băutori de sânge” zboară

pe cer.

— Şi când şi ceilalţi „Băutori de sânge” cutreieră

pădurile, continuă fiica doctorului Elias.

Jack ascultă cu toată atenţia. Venise în Borneo după ce mai întâi studiase istoria marii insule malaieze şi cetise tot ceea ce exploratorii scriseseră privitor la această regiune

—— 13 ——

misterioasă.

Borneo mai ascunde taine pe care nici olandezii de pe coastele de sud, vest şi est nu reuşiseră să le dezlege.

Triburile de Negrili se refugiaseră în munţii părţii centrale unde se spunea, după câte susţineau dayacii, că

făcuseră alianţă cu uriaşele maimuţe antropomofe, urangutanii, din cari multe perechi dezertau din pădurea virgină pentru ca să se stabilească pe înălţimile singuratece.

— Oamenii fosili din epoca cuaternară vor fi făcut odinioară la fel cu marile maimuţe, ale căror rase le găsim amestecate cu acelea ale primatelor, strămoşii noştri.

Pitecantropul din Java n-are altă origină. Biologia ignorează încă multe din problemele vieţii.

— Ce-ti tot mormăi acolo ca pentru tine Jack? întrebă

Elsa curioasă.

— Visam, răspunse naturalistul. Mă gândeam că natura încă n-a dezvăluit toate misterele ei ştiinţei noastre şi că

noi credem a cunoaşte cine ştie ce lucruri uimitoare, când de fapt nule cunoaştem absolut deloc nici cauzele, nici efecte, nici motivele. Vedem dar nu putem lămuri ceea ce vedem.

În clipa aceasta se auzi un ţipăt ce venea dinspre un tufiş des.

— Cineva strigă după ajutor, spuse Elsa.

— Aşa-i, răspunse Jack Dickson. Trebuie să vedem ce e.

Voia să se năpustească spre locul de unde venea strigătul, dar fata îl opri.

— Nu te aventura singur în pădure, Jack Ar fi o mare imprudenţă.

— Trebuie totuşi!

— Să nu ne împrăştiem acum forţele. Moartea poate că

ne pândeşte printre tufişuri, în stânga, în dreapta, sau poate deasupra capetelor noastre. Copacii sunt aliaţi foarte preţioşi ai indigenilor. Batacii din Celebe se pricep chiar să

parcurgă distanţe mari, sărind din copac în copac.

— Atunci să fim cu ochii în patru şi la frunzişul de sus al

—— 14 ——

arecherilor, saguatierilor ferigelor gigantice şi paletuvierilor, răspunse naturalistul. Toate sunt ascunzătoare minunate pentru maimuţele cu faţa de om sau pentru oameni cu faţa de maimuţă.

De-abia îşi opri un strigăt de admiraţie, arătând cu mâna nişte flori curioase, ale căror ciorchini, agăţate de tulpini subţiri, păreau nişte insecte uriaşe, îmbrăcate în vestminte cu mii de culori.

— Orhidee!… Ce splendide orhidee… Ce minune dumnezeiască! Priveşte-le, Elsa! Ai crede, cu adevărat că

sunt nişte insecte fluturi sau chiar nişte şopârle vii împodobite cu nestimate miraculoase… Ce minune! Nu mi-a fost dat să mai văd un lucru atât de minunat!… Ciudată

floră ecuatorială! Ce surpriză!

— Da, şi unele din ele înlănţuiesc pe îndrăzneţii care dau în cursele întinse de ele trecătorilor, îl completă Elsa, oprindu-l pe Jack de braţ. Ai auzit, desigur, de „Dionea”

prinzătoare de muşte, de această orhidee canibală,

— Fireşte!

— Ei bine, aici dionea cea lacomă este înlocuită prin drosera uriaşe, care-şi încolăceşte tentaculele în jurul prăzilor vii şi le înlănţuie în braţele ei cum ar face un adevărat şarpe, până ce nenumăraţi peri ai acestei plante carnivore au otrăvit victima cu veninul lor. Este planta cea mai primejdioasă care există pe lume.

Strigătele de durere începură din nou să umple văzduhul. Nu mai încăpea îndoială că o fiinţă omenească

era torturată într-un chip crunt.

Şi urletele acestea lugubre în mijlocul semi-obscurităţii pădurii virgine, păreau şi mai înspăimântătoare pentru că

nu se ştia care le era pricina.

Dayacul se întinse la pământ. Îşi lipise o ureche de pământ şi asculta fără să facă cea mai mică mişcare.

— Lasă-l că ştie el ce face, spuse Elsa. Dou-long-mor se pricepe foarte bine să adulmece urmele şi o să reuşească să

stabilească în ce direcţie trebuie să ne îndreptăm ca să

putem veni în ajutorul celui care ţipă.

—— 15 ——

Vânătorul nu rămase prea multă vreme în poziţia aceasta. Jack îl văzu ridicându-se cu o săritură şi arătând apoi spre un punct din oceanul de verdeaţă care-i înconjura.

— Să-l urmăm pas cu pas, spuse Elsa, pornind în urma lui.