Nu era nevoie să stimuleze înflăcărarea tânărului naturalist, care o luase la goană înaintea lui, şi reteza cu cuţitul de vânătoare toate lianele spinoase şi toate crăcile care tăiau calea tovarăşei sale.

Cu chipul acesta ajunseră într-un luminiş şi înţepeniră

de groază în faţa priveliştii ce se dezvăluia ochilor lor.

O plantă uriaşă, a cărei ciudăţenie izbi imediat pe tânărul naturalist, se încolăcise în jurul corpului gol al unui fel de pitic care se străduia, în zadar, să se libereze din încătuşarea ei.

Probabil că fusese aruncat de mâini criminale în mijlocul desişului de tentacule al plantei asasine, care-şi strânsese braţele ca sute de cleşti vegetali, înzestrate cu ţepi ascuţite cari se înfigeau în carnea tremurândă şi păreau că simt o voluptate oribilă de a înmulţi la nesfârşit suferinţele captivului.

— „Drosera antropofagă”! exclamă Elsa cu groază.

Orhideea sângeroasă, aliata Alfuruşilor şi a Batacilor din Celebe…

— Nici odată n-aş fi crezut cu putinţă o asemenea grozăvie! murmură Jack, înaintând cu cuţitul.

Dou-long-mor, la rândul lui, scosese din teacă iataganul dayac, care retează un cap de om ca pe o tulpină de floare, şi înainta încet, dar cu un mers pânditor ca o pisică ce se pregăteşte să sară.

De bună seamă ca dayacul se temea. El socotea că

orhideea uriaşă e un fel de monstruozitate conştientă, şi se ţinea în apărare.

Jack, pe care-l îmboldea curiozitatea-i de naturalist, se azvârlise înainte spre planta feroce şi ridica acum cuţitul ca să taie tentaculele spinoase ce strângeau în cleşti prada-i

—— 16 ——

vie. În clipa aceasta un strigăt al Elsei îi micşoră imediat înflăcărarea.

— Jack!… Ce nebuniei Bagă de seamă!

Instinctiv, naturalistul sări înapoi.

Era şi timp căci, ivindu-se pe neaşteptate din mişuiala de tentacule cilindrice care se mişcau ca un pachet de şerpi în centrul plantei, o liană hidoasă, acoperită cu spini, se precipitase spre el, împărţindu-se în două părţi care aveau asemănarea unor gheare de pasăre de pradă.

Tânărul, atins de aceste tentacule, simţi arsura grozavă

a spinilor cari veniseră în atingere cu pielea lui. Nu lipsea mult să fie încătuşat în acest cleşte cărnos care i-ar fi imobilizat braţul şi l-ar fi târât, fără îndoială, spre inima dreserei, care seamănă cu un cap de meduză înconjurat de reptile înfricoşătoare.

Din fericire strigătul Elsei îi atrăsese atenţia la timp şi el reuşise să se tragă destul de repede înapoi spre a nu fi apucat de cleştele vegetal care vibra convulsiv la câţiva centimetri de obrazul lui.

O lovitură viguroasă a cuţitului lui de vânătoare reteză

un braţ al lianei hidoase, care căzu pe pământ. Din ea începu să se scurgă o sevă ca sângele, al cărui miros de migdale amare uimi pe naturalist.

— Acid cianhidric, murmură el. Otrava pe care o distilează aceste numeroase ventuze sugătoare, probabil că

e fabricată de caliciul plantei, care e un laborator primejdios… Moartea prăzilor vii ai acestei înfricoşate orhidee, se produce desigur prin paralizia progresivă a inimii…

Vorbind astfel, el examină pe piticul al cărui corp era mereu scuturat de încercările deznădăjduite pe cari le făcea ca să scape de braţele cleioase ale perfidei drosere.

— Trebuie să-l liberăm mai repede, spuse el, nu mai are nici măcar puterea să strige după ajutor. Este complet istovit.

Tânărul lovea cu putere în vălmăşagul hidos şi mişcător al tentaculelor pe care le tăia şi le împrăştia pe iarbă.

—— 17 ——

Dar planta se apăra ca o fiinţă vie. Ea biciuia văzduhul cu braţele-i feroce, ale căror ţepi se contractau şi se întindeau iarăşi cu un fel de furie nebună. În felul de apărare al acestei uluitoare plante era ceva care făcea să ţi se oprească mintea în loc.

— Floare-şarpe!

Floare-caracatiţă!

Putere

grozavă!

Tocmai ca o fiinţă vie. Dracu şade în ea. El face la ea să fie tare hain… Ea nu vrea murit ca să dau drumul la om pitic până nu mistuit pe el.

— Groaznic sfârşit pentru bietul sălbatec! Parcă ar fi o muscă prinsă de un păianjen… Cum de a putut săracul să

se lase prins în braţele acestei plante canibale?

Dou-long-mor avu un zâmbet şiret.

— Alfuruşi vinovat. Nu putut scăpa de el şi Alfuruşi aruncat pe el în braţele de la floarea-caracatiţă… Thuan înţeles?

— Iar o crimă datorită „Băutorilor de sânge”, lămuri Elsa tânărului englez.

Jack o observă în acelaşi timp că păleşte şi că pune repede mâna pe carabină.

— Colo sus e o iscoadă, îi şopti ea. Am zărit acum o clipă

o umbră în tufiş… Păzeşte-te!

În acelaşi moment un fel de lancie ascuţită, cu mânerul scurt şi umflat, cădea de sus şi se împlânta în pământ la câţiva paşi de tânărul englez.

Detunătura carabinei Elsei tulbură imediat tăcerea şi fu urinată îndată de căderea unui corp negru care se prăbuşi la pământ cu un zgomot înăbuşit destul de înfricoşat.

— Bravo Elsa! Bine i-ai răspuns, strigă Jack mulţumit.

Tânăra fată nu răspunse nimic.

Ea se aplecă repede peste sălbatecul care le căzuse din cer la picioare şi arăta cu mâna, plină de spaimă, ’spre două capete omeneşti care sângerau încă şi pe care le purta atârnate de gât. Păreau că fuseseră de curând tăiate.

Ne pândea pe noi… Semenii lui desigur că

— Un… Alfurus! gângăvi ea îngrozită… nu sunt departe… Doamne, o să reuşim noi să ne întoarcem

—— 18 ——