—— 40 ——

măsură de lungi, se năpustiră asupra lui şi-l ridicară pe sus, fără ca să li se poată împotrivi şi fără să se poată servi de armele lui.

—— 41 ——

CAPITOLUL IV.

BLONDA CAPTIVĂ

— La urma urmei, este de nesuferit! E tiranic şi absurd!

Ce vreţi de la mine. Brute păroase?…

Un stol ciudat de papagali, de culori vii şi aprinse de specia Aras, se ridică cu fâlfâit puternic de aripi, observând că apare pe ramura uriaşă a unui smochin-banan o arătare albă, trandafirie şi blondă care se zbătea cu furie.

— Daţi-mi drumul!… îmi face silă! Nu-mi mai trebuie nimic. Am destule flori şi destule fructe, şi vreau să mă-ntorc acasă! Mă auzi, vreau acasă! Animal nesuferit!… Piei!

Ga se strâmba cât putea mai urât ca să sperie animalul, dar schimonoselile ei nu impresionară deloc pe maimuţa uriaşă care o păzea.

Într-adevăr, în spatele fiinţei blonde se ridicase o namilă

păroasă, care întinsese repede două braţe înşfăcând de pulpa goală pe Elsa Brouwer şi fixând-o pe loc.

Da, aceea care protesta atât de necăjită împotriva supravegherii neîncetate a patru sau cinci urangutani de o mărime destul de impresionantă, era chiar fiica doctorului Elias. Maimuţele îi tăiau astfel mereu orice încercare de eliberare şi o împiedicau de a părăsi adăpostul, un fel de colibă de crengi şi frunzet, unde se afla prizoniera.

În primul moment Elsa se înspăimântase văzându-se răpită în toiul nopţii. Ea leşin ase apoi, din fericire, aşa că-i fusese cruţată groaza călătoriei ameţitoare pe care o făcuse în braţele răpitorilor ei, peste vârfurile celor mai înalţi arbori ai pădurii virgine.

Se trezise de abia când se găsea întinsă într-un cuib de

—— 42 ——

crengi uscate, pe un culcuş de frunze care formau o saltea plăcută.

Aproape de ea, la îndemână, se aflau banane, smochine şi curmale pe cari mâini prevăzătoare le puseseră acolo ca fata să-şi poată astâmpăra foamea când se va trezi.

Elsa nu era superstiţioasa şi nu mai credea în basme.

Dar ea se ciupi totuşi de câteva ori ca să se convingă că

nu doarme şi că nu avea vreun vis ciudat, că nu era prada vre-unei halucinaţii bolnave.

O tuse întretăiată care se străduia să semene cu un limbaj îi dovedi că nu mai doarme. Dar realitatea îi păru în primul moment atât de înfricoşată, încât tânăra fată îşi ascunse faţa în mâini şi exclamă deznădăjduită:

— Vai, ce oroare!… Un urangutan! Un om al pădurilor!

Ajutor, Jack! Ajutori Strigătul ei de spaimă n-avu alt rezultat decât să atragă alţi trei urangutani uriaşi care se apropiară în fugă şi se aplecară asupra prizonierei, repetând mereu onomatopeele lor repezi, dar în care nu se simţea niciun fel de supărare sau furie.

Era o familie întreagă: doi bărbaţi cu canini enormi şi cu braţe grozav de musculoase, o femelă care o privea pe Elsa cu o curiozitate cu adevărat femeiască şi doi urangutani tineri, încă sub supravegherea părinţilor lor, după cum se putu Elsa convinge peste o clipă când femela dădu unuia din ei o palmă ca să-l pedepsească pentru că încercase să

ia un fruct pregătit pentru prizonieră.

La drept vorbind, maimuţele acestea cu toate fălcile lor neliniştitoare şi braţele lor înfricoşătoare, aveau mai de grabă un aer blând.

Dar Elsa trăia de prea multă vreme în Borneo ca să nu fi auzit povestindu-se lucruri înspăimântătoare despre oamenii pădurilor, care răpeau chinezoaice sau malaieze şi le duceau în ascunzişurile lor misterioase unde deveneau apoi soţiile celor mai puternici din ei.

Nimeni nu mai ştia apoi nimic de soarta acestor nenorocite, pe cari oamenii pădurilor, foarte geloşi, nu le mai lăsau niciodată să se întoarcă pe la casele lor.

—— 43 ——

Elsa izbucni într-un plâns deznădăjduit, gândindu-se la soarta care poate o aştepta şi pe ea. Voi să fugă, să se arunce din vârful unui banan, să încerce orice, mai degrabă de cât să aştepte o tovărăşie grozavă; dar urangutanii erau cu ochii în patru şi nu pierdeau nicio clipă din vedere nici cea mai neînsemnată din mişcările ei.

De voie de nevoie, trebui să rămână locului, pe culcuşul ei, şi să se resemneze cu speranţa că tatăl ei şi prietenii lor n-o vor lăsa multă vreme în mâinile uriaşelor maimuţe.

Acestea, de altfel, se arătau pline de grijă şi de blândeţe pentru prizoniera lor. Elsa îşi dădu curând seama că ele o îngrijesc cu multă atenţie şi că la nevoie vor şti şi s-o ocrotească şi să o apere. Câţiva lilieci vampiri, cari avuseseră îndrăzneala să pătrundă până sub acoperişul de crengi care o adăpostea, fură prinşi de o maimuţă bărbat care-i zdrobi cu o singură mână ca o jucărie. O pisică

sălbatecă avu aceeaşi soartă; fu gâtuită şi aruncată jos la pământ în câteva mişcări aşa de repezi, încât Elsa rămase înmărmurită.

Tânăra fată începu să se liniştească; iar un incident care se petrecu puţin timp după ce se trezise, o puse pe gânduri. Se aventurase pe o cracă care înainta ca un pod peste vălmăşagul de liane şi de vegetaţie uimitoare a pădurii tropicale, când, aruncând ochii la pământ, observă

o formă neagră ce se ascundea în ierburile înalte.

Era un Batac-Alfurus, înarmat cu o lance lungă de fier ascuţit şi cu un cuţit scurt şi încovoiat a cărui formă indică

îndeajuns la ce putea servi.

— Un Băutor de Sânge! Un tăietor de capete, ţipă Elsa, mai mult moartă decât vie. Văzând ochii Alfurusului îndreptaţi asupra smochinului pe care se afla ea prizonieră.

Dar un zgomot ca un tunet care izbucni pe copaci sili repede pe sălbatec să-şi caute scăparea în fugă.

O avalanşă de giboni se ivise pe vârfurile copacilor, în timp ce urangutanii, azvârlindu-se la pământ cu sărituri cu adevărat uimitoare, porneau pe urmele sălbatecului, scoţând urlete de furie.

—— 44 ——

Elsa nu putea şti exact ceea ce se întâmplase, dar văzu maimuţa cea mai mare întorcându-se cu lancea Alfurusului, pe care o purta stângaci, cu o măreţie comică, pe umăr.

În urma lui veneau ceilalţi urangutani, înconjuraţi de o adevărată escortă de giboni care ţipau, tuşeau şi lătrau, ca şi cum ar fi voit să povestească tinerei fete lupta care avusese loc în taina marii păduri.

Unul din urangutani fusese rănit. Căpătase o lovitură

puternică cu cuţitul batoc, şi din braţul său, rănit până la os, ţâşnea la fiecare mişcare a lui, un val de sânge roşu.

Elsa simţi o mare milă pentru el. Urangutanul luptase doar ca s-o apere pe ea.

Repede, fata doctorului Elias, smulgând o fâşie din kimonoul ei, se apropie de rănit, murmurându-i cu vocea ei blândă cuvinte de îmbărbătare.

Într-o foaie lată a copacului, îndoită în formă de sac, găsi puţină apă de ploaie, Elsa înmuie bucata de pânză şi şterse rana cu băgare de seamă, căutând să nu-i sporească

pacientului durerile. Maimuţa se lăsă îngrijită şi o privea cu ochi atenţi, în care Elsei i se păru că vede o expresie uimitoare de înţelegere şi recunoştinţă.