Nu era însă un şarpe obişnuit, care fuge dinaintea oamenilor şi se ascunde la cel mai mic zgomot.

Era o reptilă formidabilă; mânioasă şi gata de luptă. Îşi pândea adversarul şi se arunca asupra lui; îl urmărea până

în pânzele albe, când nu-l putea ataca, fiind o permanentă

primejdie când se găsea în vecinătatea unei tabere.

Elsa auzise păţanii înfricoşătoare cu acest ophiophag5, mai primejdios decât un rinocer sau un tigru, care trecea râurile înot pentru a urmări pe om, când acesta era atât de neprevăzător să-l atace.

Fără îndoială că urangutanii ar fi putut să-l nimicească

pe acela care-i asedia. Dar veninul reptilei care pricinuia o moarte aproape fulgerătoare, îi speria.

Elsa înţelese că nu îndrăzneau să se lupte şi că-şi chinuiau acum minţile, destul de reduse, ca să găsească

un mijloc să se dezbare de acest adversar teribil.

— Ar fi nevoie de o carabină sau de o puşcă pentru ca acest şarpe monstruos să poală fi nimicit fără să rişti să fii atins de colţii lui veninoşi, spuse ea, în cele din urmă, fără

să-şi dea seama cu cine vorbeşte, celui mai bătrân dintre urangutani, care o asculta serios şi cu multă atenţie, parcă

putea înţelege ceva.

— Ce proastă sunt! murmură ea, maimuţa asta poate să

se căznească oricât să mă înţeleagă, nu voi reuşi să-i explic ce ar fi de făcut acum… Ar fi nevoie de un interpret şi, din nenorocire, n-am niciunul la îndemână!

În clipa aceasta îşi aduse aminte de negrilul-aeta de care 5 Ophiophagul bamadrias este cel mai mare şi cel mai periculos dintre şerpii veninoşi de pe continentul asiatic şi din insulele Sonde.

—— 48 ——

îngrijise şi dispăruse într-un chip atât de misterios.

— Acesta părea că înţelege graiul maimuţelor şi Dou-long-mor pretindea că e vrăjitor…

Ce păcat că a plecat din plantaţie fără să ne spună unde l-am putea găsi! Cum îi zicea Dou-long-mor? Ah, mi-aduc aminte… Hock!

— Hock! repetă departe de ea un ecou… Hock!

Tânăra fată vorbise cu glas tare. Luase obiceiul să

vorbească astfel singură de când se afla prizonieră. I se părea că nu mai e atât de singură, că starea ei nu e atât de disperată, când auzea o voce de om, fie chiar a ei… Mai nădăjduia astfel să atragă atenţia prietenilor ei, dacă

treceau cumva, din întâmplare, pe aproape.

— Hock! reluă ea, mirată de ecoul pe care-l auzise pentru prima dată.

— Hock! Hock! Hock! repetară maimuţele, adunându-se în jurul ei.

Un mormăit ciudat fu răspunsul. Ea se întoarse speriată

şi rămase înmărmurită de surprindere.

Negrilul smuls de Jack din ghearele droserei uriaşe, pigmeul vrăjitor se afla în faţa ei.

—— 49 ——

CAPITOLUL V.

MICUL REGE AL OAMENILOR DIN

COPACI

El se închinase în faţa Elsei într-o atitudine atât de umilă încât tânăra îşi dădu seama numaidecât că negrilul îi păstra recunoştinţa şi că n-avea gânduri rele cu privire la soarta ei.

O privea cu un fel de adoraţie mută care o mişcă pe Elsa şi o linişti.

Dar fu uimită auzind pe negrii că începe să vorbească, un grai sacadat, cu urangutanii care o păzeau.

Hock înţelegea graiul marilor maimuţe după cum înţelegea şi croncănitul gibonilor. Fiinţa aceasta atât de dizgraţiată de natură şi atât de inferioară celorlalţi oameni, o luase aşa dar cu mult înainte savanţilor biologişti care încercaseră să dea un înţeles modulaţiilor bizare, ţipetelor ascuţite şi sughiţurilor ciudate ale marilor antropoizi, exilaţi în colţurile cele mai sălbatece ale pădurilor tropicale.

Vorbea acelaşi grai ca urangutanii, aşa că putea afla taine pe cari niciun vânător din junglă nu le putea niciodată descoperi.

Elsa văzu că urangutanii îl ascultă cu mult respect pe pitic.

Pigmeul acesta, care avea statura unui copil, comanda acestor formidabili antropomorfi, după cum comanda gibonilor, care îşi încetau imediat trăncănitul zgomotos când le făcea semn să tacă.

Elsa hotărî să se servească de această influenţă pentru a fi dusă înapoi la plantaţia tatălui ei.

— Vreau să mă întorc acasă, spuse ea, în dialectul

—— 50 ——

Dayacilor, presupunând că piticul îl va înţelege mai uşor decât olandeza sau engleza. m-am săturat să stau aici.

Vreau să plec!

Negrilul o ascultă pe fată cu o atenţie profundă. Din gesturile Elsei, care tot arăta spre orizont, piticul înţelese care era dorinţa prizonierei.

Dar, spre marea dezamăgire a Elsei, el dădu din cap, părând că se împotriveşte acestei dorinţe.

Tânăra fată se arătă grozav de îndurerată şi voi să se arunce din vârful copacului pe care era adăpostită.

Nu-şi putu pune însă în practică gândul căci urangutanii o supravegheau.

Hock le făcu semn să o conducă din nou în adăpostul de crengi, unde fata se aruncă pe culcuşul de frunze şi-şi ascunse faţa în mâini, ca să-şi arate durerea.

Uitându-se printre degete ca să vadă ce va face piticul, observă că acesta se apropie de ea şi caută să-i explice ceva prin semne.