Din mijlocul frunzişului se desprinsese figura unui tânăr. Sta căţărat pe un copac şi privea ca şi cum ar fi căutat ceva, înspre smochinul-banan pe care se afla Elsa.

Elsa îl recunoscu numaidecât pe Jack Dickson; dar un Jack îmbrăcat în zdrenţe, cu părul încâlcit şi plin de scaieţi; ca un om care s-ar fi căţărat multă vreme printre copacii deşi ai pădurii virgine.

Doi urangutani, aciuiţi lângă el, păreau că-i servesc, în acelaşi timp, de călăuze şi de paznici.

Elsa recunoscu pe cele două maimuţe pe care micul vrăjitor le trimisese cu o însărcinare, pe care Elsa, acum, la

—— 55 ——

vederea lui Jack, o înţelese deplin.

Hock pricepuse deci cuvintele ei. Piticul avea o inteligenţă ciudat de dezvoltată, care putea ceti gândurile acelora pe care voia să-i servească.

Elsa admiră instinctul miraculos al negrilului, care adusese un prieten acelea pe care o pusese sub protecţia marilor maimuţe şi care adusese acolo pe un alb înarmat cu armele necesare pentru a putea nimici pe periculosul hamadryas care o asedia cu o încăpăţânare îndârjită şi răzbunătoare.

Dar vederea lui Jack o făcu pe Elsa să piardă orice prudenţă.

— Jack! strigă ea cu glas tare. Alo, Jack! Aşteaptă… viu la tine!

Nu mai aşteptă răspunsul tânărului naturalist şi, nemaifiind supravegheată decât de femela maimuţă, care n-avusese timp s-o oprească, se lăsă s-alunece jos de-a lungul unei liane şi voi să alerge spre copacul pe care se găsea Jack.

Dar

deodată

rămase

înmărmurită

de

groază.

Hamadryasul, rezemat în coada-i încolăcită în jurul unui trunchi, se ridicase în faţa ei.

El o fascina cu ochii neîndurător aţintiţi asupra ei şi-si învârtea limba ca o furculiţă în toate părţile, legănându-şi trupul înălţat, gata să se repeadă.

Nemişcată, încremenită, Elsa se simţea că leşină.

O somnolenţă sau mai de grabă o toropeală părea că

pune stăpânire pe ea; nu mai avea voinţa necesară ca să

facă mişcarea ce ar fi putut-o mântui.

Se străduia din toate puterile să se împotrivească

somnolenţei cotropitoare şi fascinaţiei grozave care o atrăgea spre hamadryas. În mod fatal ar fi sucombat acum sub atacul veninos al monstrului, când două detunături răsunară cu un zgomot atât de puternic că îi păru că-i explodează în creier.

Nu-şi dădu seama că Jack descărcase ambele cartuşe ale carabinei lui asupra şarpelui, căruia îi sfărâmase capul.

—— 56 ——

Zgomotul o dezmetici pe Elsa, care sări înapoi cu atâta repeziciune încât îşi scrânti glezna de o rădăcină şi căzu jos, aproape leşinată de emoţie şi de durere.

— Elsa! strigă Jack speriat. Te-ai rănit? Dumnezeule, Elso!

Tânărul sărise şi el la pământ şi alergase spre fată fără

să-i pese de zvârcolirile înspăimântătoare ale şarpelui uriaş, care se lupta cu moartea în buruienele înalte.

— Reptila aceasta fioroasă te-a muşcat Elsa? Sfinte Dumnezeule! Ar fi grozav! Elsa, draga mea! Singura mea bucurie în viaţă! Elsa scumpo, iubita mea!

El o ridicase de pe pământ şi o legăna în braţe ca pe un copil. Tânăra fată se lăsa legănată, fericită. Prelungea dinadins această scenă de fericire, continuând să ţie ochii închişi şi ascultând pe Jack care-i şoptea cuvintele pe care fata le aştepta de mult, dar pe care el încă nu îndrăznise niciodată să i le spună.

Rămânea liniştită şi se lăsa legănată de braţele tânărului, încântată de fericirea prezentă şi uitând toate grozăviile prin care trecuse şi care o mai aşteptau…

— N-am nimic, dragul meu, spuse ea în cele din urmă; şi, dacă nu mi-aşi fi răsucit grozav glezna, ca să evit atacul regelui cobrelor, n-aş fi avut nici pe dracu… Îţi mulţumesc, Jack!

Am

recunoscut

numaidecât

dibăcia

d-tale

extraordinară… Iată că a doua oară îmi salvezi viaţa.

Tânăra fată se uită la şarpele uriaş pe care urangutanii îl omorau acum de-a binelea, sfârtecându-l.

Maimuţele săvârşeau lucrul acesta cu o poftă de răzbunare şi cu încăpăţânarea rasei lor. Rupeau reptila în bucăţi, manifestând o bucurie nebună pe care şi-o exprimau prin sărituri, ca nişte copii veseli.

Elsa îi atrase atenţia lui Jack Dikson.

— Aceşti „oameni ai copacilor” m-au smuls din mâinile răpitorilor mei, spuse ea. M-au protejat şi păzit.

Hock, piticul vrăjitor, le-a poruncit s-o facă.

Fără ei aş fi căzut pradă Alfurusului care n-a încetat să

mă pândească pentru a răzbuna, de bună seamă, moartea

—— 57 ——

„Băutorului de sânge” care ne atacase lângă drosera canibală şi pe care l-am doborât atunci cu un glonte al puştii mele…