Elsa izbucni într-un plâns deznădăjduit, gândindu-se la soarta care poate o aştepta şi pe ea. Voi să fugă, să se arunce din vârful unui banan, să încerce orice, mai degrabă de cât să aştepte o tovărăşie grozavă; dar urangutanii erau cu ochii în patru şi nu pierdeau nicio clipă din vedere nici cea mai neînsemnată din mişcările ei.
De voie de nevoie, trebui să rămână locului, pe culcuşul ei, şi să se resemneze cu speranţa că tatăl ei şi prietenii lor n-o vor lăsa multă vreme în mâinile uriaşelor maimuţe.
Acestea, de altfel, se arătau pline de grijă şi de blândeţe pentru prizoniera lor. Elsa îşi dădu curând seama că ele o îngrijesc cu multă atenţie şi că la nevoie vor şti şi s-o ocrotească şi să o apere. Câţiva lilieci vampiri, cari avuseseră îndrăzneala să pătrundă până sub acoperişul de crengi care o adăpostea, fură prinşi de o maimuţă bărbat care-i zdrobi cu o singură mână ca o jucărie. O pisică
sălbatecă avu aceeaşi soartă; fu gâtuită şi aruncată jos la pământ în câteva mişcări aşa de repezi, încât Elsa rămase înmărmurită.
Tânăra fată începu să se liniştească; iar un incident care se petrecu puţin timp după ce se trezise, o puse pe gânduri. Se aventurase pe o cracă care înainta ca un pod peste vălmăşagul de liane şi de vegetaţie uimitoare a pădurii tropicale, când, aruncând ochii la pământ, observă
o formă neagră ce se ascundea în ierburile înalte.
Era un Batac-Alfurus, înarmat cu o lance lungă de fier ascuţit şi cu un cuţit scurt şi încovoiat a cărui formă indică
îndeajuns la ce putea servi.
— Un Băutor de Sânge! Un tăietor de capete, ţipă Elsa, mai mult moartă decât vie. Văzând ochii Alfurusului îndreptaţi asupra smochinului pe care se afla ea prizonieră.
Dar un zgomot ca un tunet care izbucni pe copaci sili repede pe sălbatec să-şi caute scăparea în fugă.
O avalanşă de giboni se ivise pe vârfurile copacilor, în timp ce urangutanii, azvârlindu-se la pământ cu sărituri cu adevărat uimitoare, porneau pe urmele sălbatecului, scoţând urlete de furie.
—— 44 ——
Elsa nu putea şti exact ceea ce se întâmplase, dar văzu maimuţa cea mai mare întorcându-se cu lancea Alfurusului, pe care o purta stângaci, cu o măreţie comică, pe umăr.
În urma lui veneau ceilalţi urangutani, înconjuraţi de o adevărată escortă de giboni care ţipau, tuşeau şi lătrau, ca şi cum ar fi voit să povestească tinerei fete lupta care avusese loc în taina marii păduri.
Unul din urangutani fusese rănit. Căpătase o lovitură
puternică cu cuţitul batoc, şi din braţul său, rănit până la os, ţâşnea la fiecare mişcare a lui, un val de sânge roşu.
Elsa simţi o mare milă pentru el. Urangutanul luptase doar ca s-o apere pe ea.
Repede, fata doctorului Elias, smulgând o fâşie din kimonoul ei, se apropie de rănit, murmurându-i cu vocea ei blândă cuvinte de îmbărbătare.
Într-o foaie lată a copacului, îndoită în formă de sac, găsi puţină apă de ploaie, Elsa înmuie bucata de pânză şi şterse rana cu băgare de seamă, căutând să nu-i sporească
pacientului durerile. Maimuţa se lăsă îngrijită şi o privea cu ochi atenţi, în care Elsei i se păru că vede o expresie uimitoare de înţelegere şi recunoştinţă.
Femela şi puii de urangutan se aşezaseră în jurul fetei pe care o priveau curioşi şi ale cărei gesturi păreau că şi le întipăresc cu atenţie în minte, ca să ştie, la nevoie, să le imite până în cele mai mici amănunte.
Cu toată curiozitatea lui naturală, maimuţa-bărbat nu se apropiase. El rămăsese de pază pe o cracă mai depărtată
de unde observa ce se întâmplă în pădure, sub el.
Şi probabil că aşezase sentinele în toţi arborii înconjurători căci toate maimuţele giboni trăncăneau fără
încetare.
În timp ce termină îngrijirea rănitului, Elsa auzi din adâncimile pădurii, detunături îndepărtate care o făcură să
scoată un strigăt de bucurie.
— Ei sunt!… Tata… Jack… Mă caută! Ajutor! Aici sunt!
Veniţi mai de grabă!
—— 45 ——
Dar când voi să iasă în fugă din coliba de crengi care îi serveau drept adăpost şi închisoare, urangutanii îi tăiară
drumul şi se împotriviră intenţiei ei.
De data aceasta Elsa se-nfurie.
Voia să se coboare cu orice preţ şi s-o pornească prin pădure, în întâmpinarea acelora care o căutau şi care-i dăduseră de veste prin focurile de armă că veneau s-o caute.
— Dar nu înţelegeţi că trebuie să dau de veste alor mei?
striga ea deznădăjduită… De ce mă opriţi? Ce vreţi? Fie-vă
milă şi lăsaţi-mă să plec. Lăsaţi-mă!… Ah, ce situaţie oribilă! Jack, Jack!… Ajutor!
Maimuţele uriaşe o ascultau cu o atenţie ciudată!
Se părea că le e milă de ea, dar rămâneau surde la toate rugăminţile ei.
Toate păreau că ascultă de o putere misterioasă, de un ordin superior.
