— Ei, ce-i?

— Ce s-a făcut ea? Şi cărui monstru a căzut ea pradă?

îmi vine să înnebunesc de spaimă! Elsa!… Elsa!… Unde e Elsa?

— Gura ta închide, thuan! Dacă vrei găseşti fata albă, strigă speriat Dou-long-mor. Dacă Băutorii de sânge aude pe tine ei repede tare cap la fată… şi pe urmă fugit.

— Are dreptate, aşa e sărmanul meu Jack spuse inginerul. Să fim tari şi să ne păstrăm sângele rece.

Vampirii se-nvârtesc în jurul nostru.

În adevăr în jurul cadavrelor Alfuruşilor dădeau târcoale câţiva lilieci mari, cu zborul lor nezgomotos.

— Da, ei venit să caute pe fraţi ai lor vampirii negri, ca să ducă pe ei în Ţara morţilor, rosti dayacul… Alfurus, Batac, liliac vampir, tot un lucru este, mâncător de oameni!

— Ce orori ne mai rezervă tainele acestor codri ai groazei? întrebă Willie pe fratele său.

Acesta din urmă nu răspunse, ci numai arătă inginerului un smoc de păr blond care aparţinuse, fără îndoială, Elsei, şi care rămăsese atârnat de crăcile ghimpoase ale copacului.

— Tremur la gândul că aşi putea descoperi trupul ei fermecător zdrobit sau sfâşiat, gemu el. Trebuie să ne grăbim, Willie. Fiece minută de întârziere poate să-i aducă

moartea. Haidem, haidem, înainte, nu e timp de pierdut!

— Dar nu putem să ne continuăm drumul, căţărându-ne pe copaci! exclamă inginerul. Trebuie să ne coborâm…

După câteva clipe se adunară cu toţii într-unul din acele ciudate luminişuri produse năprasnic de trecerea pustiitoare a vreo unui cârd de elefanţi sălbatici, şi Willy, consultându-şi busola, hotărî direcţia pe care trebuiau s-o urmeze.

—— 38 ——

Dar nici nu se puteau gândi să înainteze repede prin desişurile atât de încâlcite ale pădurii virgine care face ca centrul insulei Borneo să nu fie aproape deloc umblat…

Micul grup de oameni trebuia mai întâi să-şi deschidă cu greu drum prin învălmăşagul de bambuşi şi liane ţepoase, tăind cu cuţitele mari de vânătoare vegetaţia ce li se punea în cale; astfel îşi făceau o potecă îngustă care se închidea numai decât în urma lor.

Cu toate acestea, Willy avea grijă să lase urme bătătoare la ochii pe unde treceau, ca doctorul Elias să-i poată regăsi repede când se va întoarce de la sud cu trupa de soldaţi ai guvernatorului.

Dar nu numai acestea erau greutăţile pe cari trebuia să

le învingă.

Mai trebuiau să ţie socoteală şi de fauna din Borneo.

Câteodată erau urmăriţi de pantere, care săreau din cracă

în cracă prin copaci, aşteptând un prilej favorabil ca să

sară în spatele vre-unui întârziat. Trebuiau să le alunge sau să le doboare şi cu aceasta se pierdea un timp preţios.

Apoi de multe ori erau nevoiţi să treacă peste mlaştini infecte, în care mişunau crocodilii.

Din fericire, pe malul acestor mlaştini Willy găsi un fel de trestii foarte tari, pe care oamenii le legară în snopuri mari, formând astfel un fel de plute pe care putură trece pe ţărmul celălalt.

Dădură apoi peste o pădure de smochini atât de deşi şi de încâlciţi, încât exploratorii noştri trebuiră să renunţe de a-şi mai croi drum cu ajutorul cuţitelor şi trebuiră s-o ocolească.

Noaptea îi ajunse zdrobiţi de oboseală, şi-i sili să

poposească, într-un chip destul de primitiv, sub trunchiul unui copac pe care îl dezrădăcinase trăsnetul.

Nu mai dăduseră de cadavre de Alfuruşi, dar nici nu mai descoperiseră urme de ale Elsei.

Şi Jack era cât pe ce să-şi piardă cu totul nădejdea, când atenţia îi fu atrasă de strigătele unei bande de maimuţe gibon pe care le văzu pe ramurile puternice ale unui

—— 39 ——

smochin uriaş.

I se părea că strigătele acestor animale se îndreptau spre el şi că voiau să-l facă să înţeleagă ceva.

Voi mai întâi să o trezească pe Dou-long-mor ca să-i împărtăşească şi lui această părere, apoi se gândi că e mai bine ca să aştepte până la ziuă ca să discute chestiunea, căci Dayacul nu era mai în stare decât el să înţeleagă

limbajul maimuţelor

Totuşi animalele acestea inteligente nu fac de pomană

aşa zgomot, se gândi naturalistul. Vor să mă prevină de vreo nenorocire, sau poate că vor să-mi anunţe că au descoperit pe răpitorii Elsei? Trebuie să găsesc soluţia acestei probleme…

Fără să se gândească la imprudenţa pe care o săvârşea pornind singur în adâncimile pădurii, Jack înaintă pe un fel de potecă la capătul căreia i se părea că zăreşte un fel de luminiş scăldat de razele lunii. Mergea cu băgare de seamă, trăgând cu urechea la cel mai mic zgomot…

Maimuţele îl escortau, sărind din cracă în cracă şi făcând şi mai mare zgomot cu glasurile ciudate.

Nu mai încăpea îndoială că-l urmăreau pe Jack şi că nici cea mai mică mişcare a lui nu scăpa ochilor atenţi ai maimuţelor.

Deodată o amintire recentă îi răsări în minte ca o rază da lumină! maimuţele vorbeau aceeaşi limbă ca şi negrilul pe care-l smulsese din braţele droserei uriaşe.

Hock nu dispăruse, poate, din casa lor decât pentru a se întâlni cu gibonii pe care să-i întrebuinţeze, la nevoie, ca să

servească pe bine-făcătorii lui.

Atunci, la întâmplare, Jack strigă din toate puterile.

— Hock!… Hock!… Unde eşti, Hock?

În aceiaşi clipă izbucni un zgomot puternic asemănător unui tunet, care-l umplu de uimire.

Trei corpuri puternice şi perverse se iviră deodată în faţa lui şi i se puseră în cale.

— Oh, strigă Jack, urangutanii

Nu putu să spună mai mult. Şase braţe uriaşe, peste