— Nu, Terry. Zice că bebelușul ei – alt bebeluș – e cel îngropat pe Howard Street. Uite, vin la birou ca să putem vorbi despre asta cum se cuvine înainte să
trebuiască să dau o declarație. Bine?
— Da, o să trebuiască să-l sun pe Simon ca să-i spun ce s-a întâmplat. Sper că
e pe terenul de golf și n-o să vrea să vină și el. Poate că putem s-o scoatem la capăt singuri.
•
Redactorul-șef arăta ca un om grăbit când a năvălit pe ușa redacției în pantaloni lejeri roz și pulover asortat.
— A trebuit să conduc singur, s-a plâns. Șoferul meu este în rulota lui din Frinton. Haideți, să terminăm cu asta.
Terry s-a agitat ca o cloșcă în jurul lui, a trimis după un espresso dublu și s-a scuzat pentru a nu știu câta oară că i-a stricat duminica. Kate ședea tăcută, cu carnetul și reportofonul în mâini.
În cele din urmă s-au așezat cu toții în biroul redactorului-șef și Kate a povestit pentru a cincea oară discuțiile cu Emma.
Simon și Terry au ascultat de două ori banda, Terry înclinând capul într-o parte ca să prindă și cel mai mic sunet.
— Pare să fie într-o stare cumplită, Kate, a zis el. Inventează toate astea?
Ea a ridicat din umeri.
— N-am decât cuvântul ei, a zis.
Era tot ce putea spune.
— Am mai trecut prin asta, Kate, nu-i așa? a zis Terry.
Știuse că o s-o pună pe tapet. Pata din palmaresul ei. Mitomana care aproape că o convinsese.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Terry! Asta a fost cu mulți ani în urmă. Am învățat cu toții câteva lecții, s-a răstit Kate. Ți-am spus că n-am decât cuvântul ei. Nu-ți cer să trântești în ziar povestea fără s-o verifici. Stai până mă duc să
vorbesc cu polițaii. O să aflu ce știu ei. Inspectorul Sinclair mi-a zis să merg la ora două.
VP - 212
Terry și Simon arătau cam mirați de izbucnirea ei. Stați să auziți și restul, și-a zis ea.
Apoi le-a spus despre fotografii. Redactorului-șef aproape că i-au sărit ochii din cap când i-a înmânat teancul de polaroide.
— Dumnezeule, adu-l aici pe jurist, a zis el.
Juristul de serviciu, o avocată pledantă care își vârfuia salariul uriaș cu câte o tură de weekend la ziar, a urcat fără să se grăbească de la etajul ei. A ascultat-o fără comentarii pe Kate spunându-și din nou povestea și apoi a sfătuit-o să
arate poliției fotografiile cât mai repede posibil.
— Vor vrea să știe cum au ajuns polaroidele în mâinile tale, Kate, a zis ea.
— Erau într-un teanc de fotografii pe care mi le-a dat domnul Soames, a răspuns Kate iritată.
Mă rog, era aproape adevărat, și Soames avea să aibă prea multe pe cap ca să mai protesteze.
— Bun, a zis Simon. Kate și avocata la secția de poliție, Terry. Și ține-mă la curent.
Kate a cerut permisiunea să se retragă ca să se pregătească. Avea ceva de făcut înainte de a pleca. S-a dus să-l caute pe fotograful său preferat.
Mick era singur în camera maimuțelor, un spațiu fără ferestre lăsat de arhitecți ca surplus între redacția de știri și scara de incendiu, unde se ascundeau fotografii de redactorul responsabil cu imaginile. Juca pe telefon Candy Crush. Fotografia Barbarei era pe masă, în fața lui.
— Câștigi, Mick? a zis ea.
El a pus jocul pe „pauză” și a ridicat privirea.
— Sigur că da, a zis. Șefu’ crede că fac imagini generale pentru rubrica imobiliară. Am pozat vreo două blocuri-turn și o punte și acum pot să fac ce vreau în restul zilei fără să-mi stea în cârcă. Ai chef de un prânz? S-a deschis un local nou un pic mai încolo.
— Mi-ar plăcea, dar sunt cam prinsă de povestea asta, a zis. Îmi cer scuze că
ți-ai pierdut timpul aseară, Mick.
— Nicio problemă. Eram doar un pic mai departe pe stradă. Ai ajuns la discotecă? Când te-ai întors acasă?
— Pe la unu dimineața, până la urmă. Petrecerea a ținut până târziu și au apărut lucruri noi.
Mick a dat din cap și și-a luat telefonul. Ea își dădea seama că arde de dorința de a se întoarce la joc.
— Biata de tine. Dar a meritat, nu? a zis el.
VP - 213
