72. Duminică, 29 aprilie 2012
EMMA
Paul e la rând. Trebuie să știe. Nu-l pot lăsa să afle când vine poliția. N-ar fi cinstit.
Nu-mi scot paltonul când intru. Îi cer să vină la o plimbare prin parcul de pe stradă, spunându-i că am nevoie de aer.
— Chiar ești palidă, Emma, zice el. Bate cam tare vântul, dar o să scoată
dinăuntru răul.
Mergem fără să vorbim prea mult; din când în când arată cu mâna straturile cu flori plantate de curând și câinii care aleargă după bețe. Când ajungem înapoi la poarta parcului, cumpărăm cafea de la chioșc și ne așezăm pe o bancă.
— Ți-e mai bine? întreabă el.
— Da, mulțumesc, zic eu. Trebuie să-ți spun niște lucruri, Paul. Lucruri care vor ieși la iveală despre mine.
Arată atât de îngrijorat, că aș vrea să mă opresc, dar trebuie să spun totul acum.
— Paul, zic, am avut un copil.
— Dar… începe, și îl fac să tacă.
— Așteaptă, Paul. Știu, crezi că am născocit asta. Dar nu-i așa. Am avut un copil la cincisprezece ani. N-a știut nimeni, pentru că mi-am ascuns sarcina. Dar am născut. Și am îngropat bebelușul în grădina noastră din Howard Street.
VP - 217
Paul pune jos cafeaua și-mi prinde mâinile, în vreme ce-i spun despre Will. E
palid și nu face nicio mișcare cât vorbesc.
La sfârșit, șade nemișcat, ca o statuie.
— Îmi pare foarte rău, zic. Nu voiam să aduc soiul acesta de nefericire în viața ta.
Mă privește cu lacrimi în ochi.
— Emma, spune, doresc cu disperare să te cred. Dar astea sunt afirmații dintre cele mai grave. Și dacă sunt greșite… Dacă greșești, în orice amănunt, vor fi consecințe mari. Știi asta, nu-i așa?
— E adevărat, Paul, zic. Îți jur.
Mă cuprinde cu brațele și mă leagănă. Mă lipesc de el ca un copil și el mă
alină.
— Emma, spune în cele din urmă, ce o să se întâmple acum?
— Nu știu, zic. Depinde de poliție. Vreau să merg acolo. Vii cu mine?
•
Paul și cu mine stăm o veșnicie în sala de așteptare a secției de poliție până
să fie găsit polițistul potrivit.
Urcaserăm treptele ținându-ne de braț, ca și cum ne-am fi simțit puternici, dar simțeam tremurul trecând de la mine la Paul și înapoi. Mi-a zâmbit când am ajuns la ușă.
— O să fie în ordine, Emma, a zis, iar eu am încuviințat din cap.
E ciudat. Întotdeauna îmi închipuisem că poliția o să vină la ușa mea. Și uite-mă aici, venind eu la a lor.
La biroul de la intrare ne spunem numele și cerem să vorbim cu detectivul inspector Sinclair. A fost citat în toate articolele despre Alice ca persoana care se ocupă de caz. Tânărul polițist de serviciu ne spune să luăm loc, și Paul se așază lângă un bărbat care arată ca și cum ar fi fost bătut. E beat și plin de sânge și plânge. Paul îi dă șervețele ca să șteargă mizeria și încearcă să-i vorbească, dar omul e prea dus ca să-l audă.
Eu stau jos, cu genunchiul tresăltând în ritmul muzicii interioare.
Când suntem chemați la birou, Paul mă bate pe umăr și ne ridicăm.
Mergem kilometri întregi, parcă, și picioarele mari ale polițistului trezesc ecouri pe coridor. Totul pare exagerat – timpul, sunetele, luminile orbitoare. Îmi înfig unghiile în piele pe sub geantă. O să fie bine, Em, e mantra mea.
Tânărul polițist nu ne poate spune nimic, dar ne oferă ceva de băut, și aduce pahare din plastic subțire cu ceai îndulcit pe care nu-l poate înghiți niciunul dintre noi. Așteptăm în tăcere, fiecare prins în propria bulă. Ne spuseserăm unul altuia tot ce era de spus.
VP - 218
„N-o să mai fie secrete”, îi spusesem lui Paul, iar el a zis „Nu” și a privit în altă
parte.
Acum trebuie să-i spun secretele mele inspectorului Sinclair. Mă întreb, vor crede oare că bebelușul n-a respirat? Poate vor crede că l-am omorât. Ar putea să mă închidă imediat.
