urască pe veci, mă năpustesc eu mai departe, și cuvintele mi se revarsă în încăpere. Dar n-a fost așa. O știu acum. M-a violat și m-a făcut să cred că eu sunt vinovată.
Ridică privirea spre mine când povestesc cum mi-am pierdut virginitatea și mă întreb dacă are fiice.
— Spuneți că ați fost violată? întreabă.
— Da, Will Burnside m-a violat, zic.
Totul a fost spus. Nu mai e cale de întoarcere.
Polițistul își notează.
— Și afirmați că el este tatăl copilului pe care spuneți că l-ați născut?
întreabă, și eu încuviințez din cap.
E o pauză, cât termină de notat, și închid ochii. Când îi deschid, a scos fotografiile din dosar și le-a pus într-un teanc pe masă, cu fața în jos.
VP - 220
— Doamnă Simmonds, zice, din nou oficial. Aș vrea să vă arăt niște fotografii polaroid care au ajuns în posesia noastră ca parte a altei anchete. Pot să vă rog să vă uitați la ele și să spuneți dacă o recunoașteți pe vreuna dintre aceste femei?
Nu înțeleg nimic, și mă uit la Paul. Nici el nu înțelege.
Inspectorul Sinclair le întoarce și le răsfiră, ca să pot vedea imaginile. La început nu pricep ce văd. Sunt părți de lucruri. Oameni. Părți de oameni. Un picior, un sân, un obraz. Dar, treptat, devin clare și pun părțile la un loc. Mă uit la fețe – ochii sunt deschiși, dar nu văd. N-au nicio expresie. Ochi morți. Ca fața Barbarei. Ca fotografia din sertarul lui Will. Astea sunt fotografiile pe care Kate le-a luat de la Al Soames.
Ridic privirea către inspectorul Sinclair.
— Ce au astea de-a face cu mine?
Și îl aud pe Paul trăgând brusc aer în piept.
Îi urmăresc ochii până la o fotografie din mijloc și știu pe dată că sunt eu.
Și întind mâna s-o iau, s-o pun la adăpost. Am ochii morți ai celorlalte fete și, pentru o clipă, îmi pare bine. Cel puțin n-a știut, îmi zic. Nu vreau să las jos fotografia. Nu pot suporta ideea că niște străini mă vor vedea așa. Dezgolită.
Vreau să fiu păstrătoarea ultimei mele frânturi de demnitate. Pentru o clipă, cel puțin. El ar trebui să-mi îngăduie asta.
Mă uit la ea din nou și mă cutremur când observ mâna din colțul fotografiei.
Mâna unui bărbat, atingând fața Emmei. Fața mea.
Nu-mi pot lua ochii de la imagine, dar inspectorul Sinclair vorbește și Paul plânge.
— Sunteți dumneavoastră? întreabă inspectorul cu blândețe.
— Da, zic. Unde le-ați găsit? Cine le-a făcut?
— Anchetăm asta. Dar îmi puteți spune dacă ați cunoscut un bărbat pe nume Alistair Soames?
— Da, zic. Al Soames era proprietarul casei noastre din Howard Street.
Și îi văd în minte chipul. Îi simt mâna atingându-mi în trecere sânii. La o petrecere. Petrecerea la care m-a dus Will când aveam paisprezece ani și Jude a avut o intoxicație alimentară.
Simt gust de vomă în fundul gâtului și înghit cu putere, încercând să-mi amintesc mai multe despre seara aceea. Cum am ajuns acasă? Mă cutremur.
Și inspectorul Sinclair îmi vorbește, dar nu aud ce zice. Trebuie să-mi amintesc. Aplic niște jocuri ale memoriei, încercând să-mi declanșez creierul.
Dar nu-mi pot aminti nimic despre sfârșitul serii.
— El a făcut fotografiile? zic, întrerupându-l pe inspectorul Sinclair.
VP - 221
— Așa cum am spus, Emma, nu pot da alte detalii pe moment. Dar o să
vorbim peste câteva zile, când lucrurile vor progresa.
E răspunsul unui polițist. Spune ceva, dar nimic.
— Cum rămâne cu copilul meu? întreb. Ce o să faceți în privința copilului meu?
Caută să câștige timp făcându-și de lucru cu hârtiile, așa că repet întrebarea.
— O să cercetăm iarăși rezultatele testului de ADN, evident, zice.
Nu mă crede.
— Ar trebui să luați probe de la mine, zic. Proba mea de ADN. Pentru comparație.
