— Da, firește, zice. O să sun să urce cineva de la laborator cu o trusă. Puteți aștepta aici un moment? zice și își ia rămas-bun.
Foarte recunoscător că am venit etc.
•
După test, ne pomenim afară, în lumina soarelui.
— Nu m-a crezut, zic.
— Eu te cred, zice Paul.
73. Duminică, 29 aprilie 2012
EMMA
Kate mă aștepta în cafeneaua de peste drum. Îmi spusese într-un SMS că e acolo, dar a trebuit să-i explic lui Paul cine este. El a fost îngrozit că am de gând să vorbesc cu un reporter și a vrut să vină cu mine, dacă țineam neapărat să
merg, dar am zis că știu ce fac. Că am încredere în ea. Până la urmă s-a dat bătut, spunându-mi să fiu foarte atentă ce vorbesc. O să mă aștepte, și dacă nu mă întorc în douăzeci de minute vine după mine.
Când am dat să plec m-a prins de braț.
— Ești absolut sigură că vrei să faci asta?
Mi-au trebuit alte cinci minute ca să-l conving, și acum am întârziat. Kate arată de parcă ar fi crezut că n-o să vin și e pe cale să-și pună paltonul când intru, în sfârșit.
O chelneriță apare când mă așez și trebuie să comandăm înainte să ne salutăm măcar cum se cuvine.
VP - 222
Fetișcana scrie „Două cafele cu lapte” cu o precizie chinuitoare, repetând cele patru cuvinte pe măsură ce o face. O zoresc în gând să plece odată. Și când ea se întoarce să plece, Kate zice:
— Îmi pare rău, Emma. Ce s-a întâmplat la secția de poliție? Ești bine?
Am luat un pliculeț de zahăr din bolul aflat în fața mea și mă joc cu el, ca un copil.
Știe. A vorbit cu inspectorul Sinclair. Toată lumea vorbește despre mine. Prea multe șoapte. Nu pot să am încredere în ea.
Îi spun ceea ce probabil știe deja. Și aștept.
— Inspectorul Sinclair a spus că ți-a arătat fotografiile, Emma, zice. N-am știut că ești printre ele. Îți jur. De-abia atunci când m-a interogat Andy Sinclair, în după-amiaza asta, te-am văzut. Voiam să te sun de îndată ce am ieșit de acolo, dar ai apărut la secția de poliție înainte s-o pot face.
M-a văzut. A văzut-o pe Emma.
Încă își cere scuze când revin în prezent și nu știu dacă s-o mai cred sau nu.
Dar trebuie să știu mai multe, așa că o să-i fac jocul.
— A fost un șoc cumplit să mă văd, zic, în vreme ce zahărul se varsă din pliculețul rupt pe care-l țin în mână.
— Trebuie să fi fost, zice.
— Inspectorul Sinclair a întrebat dacă-l cunosc pe Al Soames. Probabil crede că el le-a făcut.
— Dar cum ar fi putut? zice Kate, și îi spun de petrecere.
— A fost ideea lui Jude, zic. I-a cerut lui Will să mă ia și pe mine, să mă mai înveselesc. Am fost nespus de încântată. Jude mi-a dat voie să port rochia ei preferată, marca Laura Ashley. Era de un albastru ca noaptea, cu un model mărunt de crenguțe. Cu decolteu adânc și strânsă pe talie, cu o mie de năsturei la spate, îmi amintesc că m-am rotit ca o balerină ca să fac fusta să se înfoaie și am râs amândouă. Petrecerea a fost ca într-un film cu șampanie și personaje celebre și Will îi îndemna pe ospătari să-mi tot umple paharul. Mi se părea cea mai frumoasă seară din viața mea. Will m-a prezentat simplu, ca „prietena mea, Emma”, și îmi amintesc că doi bărbați i-au făcut cu ochiul și au râs. Mă întrebam care era gluma.
Acum știu.
— Apoi un bărbat m-a sărutat pe obraz când Will m-a prezentat. Nu mă
așteptam, dar părea cunoscut. Tocmai voiam să pun o întrebare când mâna lui mi-a atins în treacăt sânii, pe când îmi dădea drumul din brațe. A fost ca o descărcare electrică, și probabil că mi s-au aprins obrajii ca focul, pentru că Will m-a luat de acolo, scuzându-se.
VP - 223
— Al Soames? zice Kate, și încuviințez din cap.
Nu-i spun că Will a zis că arăt foarte ispititor și simt din nou în stomac senzația aceea de sfârșeală.
— M-a dus afară, să iau un pic de aer, zic. Și ușa din spatele nostru s-a trântit brusc de perete, și a ieșit bărbatul cu mâinile umblărețe. Abia atunci l-am recunoscut. Nu-l mai văzusem decât o dată sau de două ori acasă – și am fost alungată din cameră de fiecare dată de către Jude, pentru că el voia să
vorbească despre chirie –, dar am observat pielea lui ciudată, plină de umflături.
Îmi amintesc că m-am întors către Will și am zis: „Uite, e proprietarul nostru”, dar Will se purta ca și cum nu l-ar fi recunoscut.
— Ce s-a întâmplat apoi? zice Kate, insistând acum.
Îmi dau seama că amintirile mele despre petrecere sunt ca unul dintre filmele acelea de amatori, în care un aparat de filmat care nu e ținut fix înregistrează fragmente de acțiune, apoi se oprește și pornește iar din alt punct.
