Sunt goluri. Goluri uriașe.
— Nu știu, zic. Nu-mi pot aminti nimic după asta. Nici măcar cum am ajuns acasă. Dar Will a telefonat în dimineața următoare ca să spună că a fost mândru de mine.
— Doamne, Dumnezeule, zice Kate. Crezi că la petrecerea aceea te-a drogat Soames și te-a fotografiat?
— Nu e Soames în fotografie, croncăn eu și mă concentrez pe desenarea unei cruci în zahărul vărsat pe masă. Nu e mâna lui pe fața mea.
Kate încuviințează din cap.
— Soames s-a lăudat că mergea la femei cu un prieten.
— E Will, zic. Mâna din fotografie e a lui Will Burnside. Îi recunosc inelul de pe degetul mare.
— Dumnezeule, Emma! zice ea, prea tare, și oamenii întorc capetele spre noi.
Încep să plâng, în vreme ce chelnerița vine cu comanda noastră. Se holbează
la mine când pune pe masă ceștile aburinde și se trage înapoi, ca și cum suferința mea ar fi molipsitoare. Capetele se răsucesc iarăși. Trebuie să fie fascinant pentru ei să aibă parte de un pic de spectacol alături de cafea.
Kate se întinde peste masă și-mi ține pe loc mâna, apăsând-o peste cristalele de zahăr.
— Ai spus asta la poliție, Emma?
— Încă nu. Nu eram sigură. Le-am spus că a făcut sex cu mine în mașina lui.
Că m-a amenințat că o pățesc dacă spun cuiva.
VP - 224
Kate încuviințează din cap un pic mai repede. E surescitată, îmi dau seama.
Trebuie să nu uit că e reporter, nu preotul la care mă spovedesc. N-a făcut legământul tăcerii.
— Cred că înțeleg acum de ce a făcut-o. Mi-am petrecut ani întregi ca să
pricep cum l-am făcut să mă disprețuiască. Dar cred că a fost instinctul de conservare. Nu voia să spun nimănui că văzusem fotografia din sertarul lui. Am crezut că vrea să tac pentru ca biata Barbara cea bolnavă de dragoste să nu fie umilită. Dar, desigur, erau zeci de Barbare.
— Și tu puteai să-l dai de gol, zice Kate.
— Nimeni nu trebuia să știe de micul lui hobby, așa că a fost silit să-mi vâre pumnul în gură, nu? Trebuia să mă facă să tac din pricina rușinii.
Stau acolo și mă gândesc la Will. Încerc să-mi amintesc fața lui așa cum arăta pe atunci, dar nu pot. E încețoșată acum. Încerc să-mi amintesc cum s-a purtat cu mine după petrecere, după ce el și prietenul lui m-au pus să pozez pentru Polaroid. A fost altfel? Au fost priviri sau aluzii când a venit la noi data următoare? Dar el nu s-a schimbat. Pentru că fusese întotdeauna așa. Ne-a amăgit pe toți. Monstrul din mijlocul nostru.
Câtă încredere am avut în el! Will cel isteț – maestrul manipulărilor. Cum trebuie să mai fi râs după aceea. De credulitatea mea. De ignoranța mea.
Mă întreb ce a simțit când m-a văzut după aceea. M-a văzut pe mine cea goală, la dispoziția lui? A păstrat imaginea aceea într-un ungher al minții, ca s-o scoată la iveală ori de câte ori poftea? A făcut asta în vreme ce ședea de partea cealaltă a mesei, la prânzul de duminică, cu mama mea acolo?
Încerc să nu mai gândesc așa. Dar totul se rostogolește peste mine, strivindu-mă. Și mă gândesc la copilaș. Încep să îngân în cap un cântec de leagăn. Un cântec de leagăn pe care mi-l cânta Jude.
— Cred că-i mai bine să mă duc acasă, zic.
— O să fie totul în ordine? zice ea.
Cred că-i pasă cu adevărat.
— O să fie bine. Paul mă așteaptă în stradă.
Pune pe masă o bancnotă de cinci lire și-i face semn chelneriței, care stă la adăpost în spatele tejghelei, că plecăm. Picioarele îmi tremură când mă ridic și ea mă duce de mână.
VP - 225
74. Luni, 30 aprilie 2012
WILL
A trebuit să facă un duș după ce au plecat Emma și prietena ei. Să spele acuzațiile cu apă caldă și săpun. O să fie bine, și-a zis. Îi plăcea să meargă pe muchie de cuțit, întotdeauna îi plăcuse.
Îi plăceau provocările mai ales când era vorba de femei. Nimic n-ar trebui să
fie prea ușor, și-a spus când s-a îmbrăcat la loc. Cu Jude a fost prea ușor. N-a trebuit decât să mă arăt.
Fusese așa la facultate, unde femeile îi cădeau în brațe – Jude i-a spus într-o noapte că „stătuse la coadă” pentru el. El a râs.
„Eram un student plin de coșuri și tu erai o zeiță. Eu ar fi trebuit să stau la coadă pentru tine”, a zis. La marea meserie. Și ea și-a scos rochia. Funcționa de fiecare dată.
În realitate, nu fusese niciodată un student plin de coșuri. Pielea sa supraviețuise adolescenței în cea mai mare parte neatinsă și trupul său deșirat devenise arătos. Seriozitatea din școală, de care colegii își băteau joc, devenise, cumva, atrăgătoare în facultate. A descoperit brusc că nu trebuie să-și dea osteneala – nu trebuia decât să fie Will și era adorat. Îi plăcea să fie adorat.
Când intra într-o încăpere, oamenii se întorceau să-l privească și se apropiau de el, vibrând de nerăbdare ca pilitura de fier în jurul unui magnet. Voiau să fie lângă el. Voiau ca lumea să vadă că sunt lângă el. Băiatul de Aur. Asta ar fi putut să i se urce la cap – mă rog, chiar i s-a urcat, evident, dar nu lăsa să se vadă.
