Ridică din umeri. În spatele aparenţelor oarecum banale, fratele meu este un ecologist convins. Pasiunea lui pentru o existenţă suste‑
nabilă naşte uneori conversaţii aprinse în timpul cinelor în familie de duminică, iar ultimul său proiect este un complex de locuinţe ecologice şi ieftine în nordul oraşului Seattle.
— Sper să pot instala noul sistem de ape reziduale reciclate de care îţi povesteam. Asta înseamnă că toate căminele îşi vor reduce consumul de apă şi facturile vor scădea cu douăzeci şi cinci la sută.
— Impresionant.
— Aşa sper.
Ne îndreptăm fără să mai vorbim către centrul oraşului Portland şi, exact când intrăm în garajul subteran al hotelului The Heathman —
ultimul loc unde am văzut‑o pe Ana — Elliot murmură:
— Ştii că ratăm meciul celor de la Mariners în seara asta.
— Poate că în seara asta rămâi în faţa televizorului. Dă‑i sculei tale o pauză şi uită‑te la basebal .
— Mi se pare o idee bună.
A ţine pasul cu Elliot este o adevărată provocare. Străbate cărarea cu aceeaşi atitudine nepăsătoare pe care o aplică majorităţii situaţi‑
ilor. Elliot nu cunoaşte frica — de aceea îl admir. Dar dacă merg cu bicicleta în ritmul impus de el nu apuc să admir împrejurimile.
De‑abia trag cu ochiul la vegetaţia bogată care trece pe lângă mine într‑o secundă, dar îmi ţin ochii aţintiţi asupra potecii, încercând să
evit gropile.
La sfârşitul cursei suntem amândoi murdari şi epuizaţi.
— A fost cea mai distractivă chestie pe care am făcut‑o în ultima vreme cu hainele pe mine, zice Elliot după ce predăm bicicletele portarului de la The Heathman.
— Mda, mormăi eu şi apoi îmi aduc aminte cum am ţinut‑o pe Anastasia când am salvat‑o din calea biciclistului.
Căldura trupului ei, sânii ei lipiţi de mine, parfumul ei inva‑
dându‑mi simţurile. Şi eu aveam atunci hainele pe mine…
— Mda, murmur din nou.
În lift ne verificăm telefoanele, cât urcăm la etaj.
Am câteva e‑mailuri, câteva mesaje de la Elena care mă întreabă
ce fac weekendul acesta, dar niciun apel ratat de la Anastasia. E
aproape ora 7:00 — cred c‑a primit cărţile până acum. Acest gând mă deprimă: am bătut tot drumul acesta până la Portland după
potcoave de cai morţi.
— Frate, gagica asta m‑a sunat de cinci ori şi mi‑a trimis patru mesaje. Nu‑şi dă seama cât de disperată pare? se văicăreşte Elliot.
— Poate că e gravidă.
Elliot păleşte, iar eu izbucnesc în râs.
— Nu e de râs, şmecherule, bombăne el. În plus, nu am cunoscut‑o de prea mult timp. Şi nici prea frecvent.
După un duş rapid mă duc în apartamentul lui Elliot şi urmărim ce‑a mai rămas din meciul celor de la Mariners împotriva echipei San Diego Padres. Ne comandăm friptură, salată, cartofi prăjiţi şi câteva beri şi mă relaxez privind meciul în compania nesofisticată
a lui Elliot. M‑am resemnat la gândul că Anastasia n‑o să mă sune.
Mariners conduc şi se pare că o să am şi eu un motiv de bucurie.
Din nefericire, nu pot să mă bucur, deşi Mariners câştigă cu 4–1.
Hai Mariners! Elliot şi cu mine ciocnim sticlele cu bere.
Exact când constat că analiza de după meci se lungeşte aiurea, telefonul îmi sună şi pe ecran văd numele domnişoarei Steele.
Ea e.
— Anastasia?
Nu‑mi ascund nici surpriza, nici plăcerea. Pe fundal se aude gălăgie de parcă ar fi la o petrecere sau la un bar. Elliot se holbează la mine, aşa că mă ridic de pe canapea, ca să nu mai tragă cu urechea.
72 Grey
E L James 73
