— La naiba, Kate! explodează ea.

— Ştie că eşti aici şi că eşti în viaţă. I‑am scris eu lui Elliot.

Îmi zâmbeşte nesigură şi se îndreaptă către masă.

— Stai jos, îi zic, arătându‑i locul pe care i l‑am păstrat.

Se încruntă când dă cu ochii de toată mâncarea aia de pe masă, ceea ce nu face decât să‑mi sporească sentimentul de vinovăţie.

— Nu ştiam ce‑ţi place, aşa că am făcut o selecţie din meniul de mic dejun, mormăi eu într‑o încercare de a‑mi cere scuze.

— Cât de risipitor eşti, zice ea.

— Da, sunt.

Vinovăţia mă copleşeşte. Dar când o văd că‑şi ia clătite, omletă, şuncă şi sirop de arţar şi începe să mănânce cu poftă, mă iert. Mă

bucur c‑o văd mâncând.

— Vrei ceai? o întreb.

— Da, te rog, spune ea printre înghiţituri.

E hămesită, în mod clar. Îi ofer micul ceainic cu apă. Îmi zâmbeşte dulce când dă cu ochii de ceaiul Twinings English Breakfast.

Rămân fără aer când îi văd expresia. Şi mă face să mă simt încurcat.

Îmi dă speranţă.

— Ai părul foarte ud, observ eu.

94 Grey

E L James 95

— N‑am găsit uscătorul de păr, spune ea, jenată.

O să se îmbolnăvească.

— Mulţumesc pentru haine, adaugă ea.

— Pentru nimic, Anastasia. Culoarea asta ţi se potriveşte.

Lasă privirea în pământ.

— Ştii, ar trebui să înveţi să primeşti un compliment.

Poate că nu primeşte prea multe… dar de ce? E superbă şi se subestimează.

— Ar trebui să‑ţi dau nişte bani pentru hainele astea.

Poftim?

Mă uit urât la ea, iar ea continuă repede:

— Mi‑ai oferit deja cărţile, pe care, desigur, nu le pot accepta.

Dar pentru haine, lasă‑mă să‑ţi dau banii.

Draga de ea.

— Anastasia, crede‑mă, îmi permit.

— Nu despre asta e vorba. De ce să‑mi cumperi tu mie lucru‑

rile astea?

— Pentru că pot.

Sunt un om foarte bogat, Ana.

— Doar pentru că poţi nu înseamnă că trebuie s‑o faci.

Are o voce blândă, dar brusc mă întreb dacă mi‑a citit gândurile şi dacă mi‑a văzut cele mai întunecate dorinţe.

— De ce mi‑ai trimis cărţile, Christian?

Pentru că voiam să te revăd şi acum eşti aici…

— Păi, atunci când era cât pe ce să fii călcată de biciclist — şi te ţineam în braţe şi tu te uitai la mine — şi‑mi spuneai fără vorbe

„sărută‑mă, sărută‑mă, Christian“…

Mă opresc, amintindu‑mi de acea clipă, când se lipise cu tot trupul de mine. La naiba. Alung acea amintire cât pot de repede.

— Am simţit că‑ţi datorez nişte scuze şi un avertisment.

Anastasia, eu nu sunt tipul ăla cu floricele şi inimioare. Nu sunt un romantic. Gusturile mele sunt foarte speciale. Ar trebui să stai departe de mine. Tu însă ai ceva anume şi mi se pare imposibil

să păstrez distanţa faţă de tine. Dar cred că de asta ţi‑ai dat deja seama.

— Atunci n‑o păstra, şopteşte ea.

Poftim?

— Habar n‑ai despre ce vorbeşti.

— Atunci lămureşte‑mă.