— De ce mi‑ai trimis cărţile acelea?
Bălmăjeşte cuvintele şi un val de teamă îmi trece de‑a lungul şirei spinării.
— Anastasia, te simţi bine? Vorbeşti ciudat.
— Nu eu sunt aia ciudată, tu eşti.
Are un ton acuzator.
— Anastasia, ai băut cumva?
La naiba. Cu cine e oare? Cu fotograful? Unde e prietena ei, Kate?
— Şi ce‑ţi pasă ţie?
Pare morocănoasă şi războinică şi îmi dau seama că e beată, dar în acelaşi timp trebuie să mă asigur că se simte bine.
— Sunt doar… curios. Unde eşti?
— Într‑un bar.
— Care bar?
Spune‑mi. Îngrijorarea mă cuprinde. E o femeie tânără, beată, undeva în Portland. Nu e în siguranţă.
— Un bar din Portland.
— Cum ajungi acasă?
Mă ciupesc de nas, în speranţa deşartă că asta mă va împiedica să mă enervez.
— Mă descurc eu cumva.
Ce mama dracului? Are de gând să se urce la volan? O întreb din nou la ce bar este şi ea îmi ignoră întrebarea.
— De ce mi‑ai trimis cărţile, Christian?
— Anastasia, unde eşti? Spune‑mi chiar acum.
Cum va ajunge acasă?
— Eşti atât de… autoritar.
Chicoteşte. În oricare altă împrejurare, mi s‑ar fi părut ferme‑
cătoare. Dar acum — îmi doresc să‑i arăt cât de autoritar pot fi. Mă
scoate din minţi.
— Ana, te rog, ajută‑mă, unde mama dracului eşti?
Ea chicoteşte din nou. Rahat, râde de mine!
Din nou!
— Sunt în Portland… cam departe de Seattle.
— Unde anume în Portland?
— Noapte bună, Christian.
Legătura se întrerupe.
— Ana!
Mi‑a închis telefonul! Mă uit la telefon şi nu‑mi vine să cred.
Nimeni nu mi‑a închis vreodată telefonul în nas. Ce mama dracului!
— Care e problema? strigă Elliot de pe canapea.
— M‑a sunat cineva la beţie.
Mă uit la el şi‑l văd cu gura căscată de uimire.
— Pe tine?
— Da.
