— Râzi de mine, domnule Grey? mă întreabă.

O privesc cu ochii mijiţi.

Bine, iubito, tu ai vrut‑o.

Iau telefonul şi‑l sun pe Taylor, care‑mi răspunde aproape imediat.

— Domnule Grey.

— Taylor. O să am nevoie de Charlie Tango.

Ea mă priveşte cu atenţie în timp ce eu aranjez să‑mi aduc elicopterul EC135 la Portland.

O să‑i arăt la ce mă gândesc eu… şi restul va depinde de ea.

Poate o să vrea să se întoarcă acasă când va afla despre ce e vorba.

Voi avea nevoie ca Stephan, pilotul meu, să rămână în aşteptare ca s‑o poată aduce la Portland dacă ea va hotărî că nu vrea să aibă de‑a face cu mine. Sper că nu va fi cazul.

Şi‑mi dau seama că sunt încântat că pot s‑o duc la Seattle cu Charlie Tango.

Va fi o premieră.

— Pilotul să aştepte de la 22:30, îi transmit lui Taylor şi închid.

— Oamenii fac întotdeauna ceea ce le spui tu să facă? mă

întreabă, iar dezaprobarea din vocea ei e evidentă.

Mă ceartă acum sau ce? Provocările ei sunt enervante.

— De obicei da, dacă vor să‑şi păstreze slujbele.

Nu mă întreba cum mă port cu angajaţii mei.

— Şi dacă oamenii cu pricina nu lucrează pentru tine? adaugă ea.

— Ah, pot fi foarte convingător, Anastasia. Ar trebui să‑ţi termini micul dejun. Apoi te voi duce acasă. Te iau de la Clayton’s la opt, când termini. Zburăm până la Seattle.

— Zburăm?

— Da. Am un elicopter.

Rămâne cu gura căscată, în forma unei minuscule litere o. E un moment încântător.

— Mergem la Seattle cu elicopterul? şopteşte ea.

— Da.

— De ce?

— Pentru că pot.

Rânjesc. Câteodată este absolut grozav să fiu eu.

— Termină‑ţi micul dejun.

Ea pare uluită.

98 Grey

E L James 99

— Mănâncă!

Vocea‑mi sună şi mai convingător.

— Anastasia, am o problemă cu hrana irosită. Mănâncă.

— Nu pot să mănânc toate astea.

Examinează toată mâncarea de pe masă, iar eu mă simt încă o dată vinovat. Da, e prea multă mâncare aici.

— Mănâncă tot ce ai în farfurie. Dac‑ai fi mâncat ca lumea ieri, n‑ai mai fi aici şi eu nu mi‑aş dezvălui adevăratele intenţii atât de curând.

La naiba. Asta ar putea fi o greşeală uriaşă.

Se uită la mine cu coada ochiului şi, în timp ce se joacă cu mâncarea prin farfurie, strâmbă din buze.

— Ce e aşa de amuzant?

Scutură din cap şi‑şi vâră în gură ultima îmbucătură de clătită, încercând să nu izbucnească în râs. Mă surprinde, ca întotdeauna.

E ciudată, imprevizibilă şi dezarmantă. Vrea cu tot dinandinsul să

mă facă să râd şi, cu atât mai mult, vrea să mă facă să râd de mine însumi.

— Fii fată cuminte, mormăi eu. Te duc acasă după ce‑ţi usuci părul. Nu vreau să te îmbolnăveşti.

Trebuie să fii puternică diseară, pentru ceea ce am să‑ţi arăt.

Deodată, se ridică de la masă şi mă abţin cât pot să nu‑i spun că

nu i‑am dat voie să facă asta.

Nu e supusa ta… deocamdată, Grey.

Îndreptându‑se către dormitor, se opreşte lângă canapea.