— Bine. Asta‑i tot, Andrea.

— Bună ziua, domnule.

Mă uit cu coada ochiului la Ana, să văd dacă s‑a prins despre ce este vorba, dar ea studiază priveliştea din Portland. Bănuiesc că e doar politicoasă. E dificil să trebuiască să stau tot timpul cu ochii la drum. Eu nu vreau decât să mă uit la Ana. În ciuda stângăciei sale, are o linie a gâtului foarte frumoasă, pe care mi‑ar plăcea s‑o sărut de la lobul urechii până jos, pe umăr.

La naiba. Mă foiesc pe scaun. Sper să accepte să semneze clauza de confidenţialitate şi să primească tot ceea ce am eu de oferit.

Când intrăm pe autostrada I‑5 sună iar telefonul.

E Elliot.

— Bună, Christian, ţi‑ai tras‑o?

Ah… încet, amice, încet.

— Bună, Elliot — telefonul e pe difuzor şi nu sunt singur în maşină.

— Cine mai e cu tine?

— Anastasia Steele.

— Bună, Ana!

— Bună, Elliot, spune ea, entuziastă.

— Am auzit multe despre tine, zice Elliot.

Rahat. Ce anume o fi auzit?

— Să nu crezi nicio vorbă din ce spune Kate, răspunde ea cu amabilitate.

Elliot râde.

— O duc acum acasă pe Anastasia. Vrei să vin să te iau? intervin eu. Nu mă îndoiesc că Eliot îşi va dori o evadare rapidă.

— Sigur.

— Ne vedem în scurt timp.

Îi închid.

— De ce insişti să‑mi spui Anastasia? mă întreabă ea.

— Pentru că aşa te cheamă.

104 Grey

E L James 105

— Prefer să mi se spună Ana.

— Serios?

„Ana“ e prea banal şi prea obişnuit pentru ea. Şi prea familiar.

Acele trei litere au puterea de a răni…

Şi în acel moment îmi dau seama că respingerea ei, atunci când va veni, va fi greu de suportat. S‑a mai întâmplat şi înainte, dar nu m‑am simţit niciodată atât de… implicat. Nici măcar n‑o cunosc pe fata asta, dar ştiu c‑o vreau, în întregime. Poate pentru că nu m‑am ţinut niciodată după vreo femeie.

Grey, controlează‑te şi urmează regulile, altfel totul se va duce peapa sâmbetei.

— Anastasia, spun eu, ignorând privirea ei dezaprobatoare. Ce s‑a întâmplat în lift nu se va mai întâmpla — mă rog, dacă nu va fi premeditat.

Asta o pune pe gânduri cât timp parchez lângă clădirea în care locuieşte. Înainte să‑mi poată da o replică, cobor din maşină, o ocolesc şi‑i deschid portiera.

Când pune piciorul pe caldarâm, mă priveşte în treacăt.

— Mi‑a plăcut ce s‑a întâmplat în lift, spune.

Ţi‑a plăcut? Mărturisirea ei mă face să încremenesc pe loc. Sunt din nou plăcut surprins de mica domnişoară Steele. Urcă scările până la uşa de la intrare, iar eu mă chinui să ţin pasul cu ea.

Elliot şi Kate îşi ridică privirile când intrăm. Stau amândoi la masă, într‑o încăpere cu mobilă puţină, potrivită pentru nişte studente. Lângă un raft de bibliotecă sunt câteva cutii de carton.

Elliot e relaxat şi pare că nu se grăbeşte să plece, lucru care mă

surprinde.

Kavanagh sare în sus şi‑mi aruncă o privire piezişă în timp ce o îmbrăţişează pe Ana.

Oare ce credea că‑i voi face fetei ăsteia?

Ştiu doar ce mi‑ar plăcea să‑i fac…

O văd pe Kavanagh că o ia în braţe şi mă mai liniştesc; poate totuşi şi ea ţine la Ana.

— Bună dimineaţa, Christian, zice ea, pe un ton rece şi condescendent.

— Domnişoară Kavanagh.

Şi vreau să adaug o frază sarcastică, despre cum, în sfârşit, arată

şi ea un strop de interes pentru prietena ei, dar mai bine‑mi ţin gura.

— Christian, o cheamă Kate, spune Elliot, uşor iritat.

— Kate, murmur eu, ca să fiu politicos.

Elliot o îmbrăţişează pe Ana, strângând‑o la piept un pic prea mult.