Mă îndepărtez de ea, ca să n‑o mai ating.

Respiră greu.

Ca şi mine.

Când a fost ultima oară când mi‑am pierdut controlul?

Trei bărbaţi în costume ne aruncă priviri atotştiutoare când ni se alătură.

Iar eu mă holbez la afişul de deasupra butoanelor din lift, care face reclamă unui weekend romantic la The Heathman. Mă uit către Ana şi oftez.

Ea zâmbeşte cu subînţeles.

Zâmbesc şi eu.

Ce mama dracului mi‑a făcut?

Liftul se opreşte la etajul al doilea şi tipii ies, lăsându‑mă singur cu domnişoara Steele.

— Te‑ai spălat pe dinţi, observ eu, ironic şi amuzat.

— Am folosit periuţa ta de dinţi, spune ea, cu ochi strălucitori.

Bineînţeles că aşa a făcut… şi dintr‑un anumit motiv detaliul acesta mi se pare plăcut, aproape imposibil de plăcut. Îmi stăpânesc un zâmbet.

— Ah, Anastasia Steele, ce mă fac eu cu tine?

O iau de mână atunci când uşile liftului se deschid la parter şi bombăn, mai multe pentru mine însumi:

— Ce‑o fi cu lifturile astea?

Ea îmi aruncă o privire complice în timp ce înaintăm pe culoarul de marmură şlefuită.

Maşina ne aşteaptă într‑una dintre arcadele din faţa hotelului; valetul se plimbă de colo‑colo nerăbdător. Îi dau un bacşiş gras şi deschid portiera pentru Ana, care e tăcută şi gânditoare.

Dar nu a fugit.

Deşi am sărit pe ea în lift.

Ar trebui să spun ceva despre ce s‑a întâmplat acolo — dar ce anume?

Îmi pare rău?

102 Grey

E L James 103

Ţie ţi‑a plăcut?

Ce naiba îmi tot faci?

Pornesc motorul şi‑mi dau seama că e mai bine să nu vorbesc.

Sunetul liniştitor al „Duetului Florilor“ al lui Delibes se răspândeşte în maşină, iar eu încep să mă relaxez.

— Ce ascultăm? mă întreabă Ana, exact când o cotesc pe South‑

west Jefferson Street.

Îi spun şi o întreb dacă‑i place.

— Christian, e minunat.

Să‑mi aud numele rostit de ea îmi dă o senzaţie ciudat de plăcută.

L‑a mai spus de vreo câteva ori înainte, dar de fiecare sună diferit. Azi l‑a rostit cu mirare — în faţa muzicii. E minunat că‑i place bucata aceasta: e una dintre favoritele mele. Mă trezesc zâmbind; e clar că

m‑a iertat pentru scena din lift.

— Poţi s‑o mai pui o dată?

— Desigur.

Ating ecranul şi muzica se aude iar.

— Îţi place muzica clasică? mă întreabă, când traversăm podul Fremont, şi ne cufundăm într‑o discuţie lejeră despre gusturile mele muzicale.

În timp ce vorbim mă sună cineva.

— Grey, răspund eu.

— Domnule Grey, sunt Welch. Am informaţia pe care mi‑aţi cerut‑o.

Ah, detaliile despre fotograf.

— Bine. Trimite‑mi un e‑mail. Mai e ceva?

— Nu, domnule.

Îi închid şi muzica porneşte din nou. Ascultăm amândoi, pier‑

duţi acum în piesa mai brutală a trupei Kings of Leon. Dar nu durează mult — ne întrerupe din nou sunetul telefonului.

Ce mama naibi ?

— Grey, mă răstesc.

— V‑am trimis contractul de confidenţialitate, domnule Grey.