Stăpânindu‑mi agitaţia, îi şoptesc:

— Eşti asigurată. N‑ai cum să scapi.

Ea tage cu putere aer în piept.

— Respiră, Anastasia, adaug eu şi o mângâi pe obraz.

O prind de bărbie, mă înclin şi o sărut rapid.

— Îmi place hamul ăsta, mormăi eu.

Aş vrea să‑i spun că mai am şi altele, de piele, în care mi‑aş dori s‑o văd legată şi suspendată de tavan. Dar mă comport frumos, mă

aşez şi‑mi leg centura.

— Pune‑ţi căştile.

Îi arăt căştile din faţa ei.

— O să efectuez toate verificările dinaintea zborului.

Toate aparatele funcţionează cum trebuie. Apăs pe acceleraţie până la 1 500 de rotaţii pe minut, pun emiţătorul de răspuns în aştep‑

tare şi aprind farul de poziţie. Totul este gata şi pregătit de zbor.

— Ştii bine ce faci? mă întreabă ea cu îndoială în glas.

O anunţ că sunt pilot calificat de patru ani. Are un zâmbet molipsitor.

— Eşti în siguranţă cu mine, o liniştesc eu, apoi adaug: Mă rog, cât timp zburăm.

Îi fac cu ochiul, ea îmi zâmbeşte, iar eu ameţesc.

— Eşti gata? o întreb eu — şi nu‑mi vine să cred cât de palpitant mi se pare s‑o am aici, lângă mine.

Ea dă aprobator din cap.

Vorbesc cu turnul de control — cei de acolo sunt pe poziţii —

şi accelerez până la 2 000 de rotaţii pe minut. De îndată ce ni se dă

autorizaţia de a zbura, fac ultimele verificări. Temperatura uleiului este de 40 de grade. Grozav. Măresc presiunea în rezervor la 14, motorul este turat la 2 500 de rotaţii pe minut şi trag de manşă. Şi, ca o pasăre elegantă… Charlie Tango se ridică în aer.

Anastasia se uită cu gura căscată cum pământul dispare de sub noi, dar nu zice nimic, vrăjită de luminile din ce în ce mai mici ale oraşului Portland. În curând ne învăluie întunericul; singura lumină

vine de la aparatele din faţa noastră. Faţa Anei este luminată de becu‑

rile roşii şi verzi în timp ce priveşte în bezna nopţii.

— Înfiorător, nu‑i aşa?

Deşi mie nu mi se pare aşa. Pentru mine, asta înseamnă relaxare.

Nimic nu‑mi poate face rău aici, sus.

Mă simt în siguranţă şi ascuns în întuneric.

— Cum ştii că mergi în direcţia corectă? întreabă Ana.

— Uite.

Îi arăt panoul de bord. Nu vreau s‑o plictisesc vorbindu‑i despre regulile aparatelor de zbor, dar adevărul este că tot echipa‑

mentul din faţa mea ne ghidează către destinaţie: giroorizontul, altimetrul, variometrul şi cursul indicat de GPS. Îi povestesc despre Charlie Tang şi despre faptul că este echipat pentru zborul de noapte.

Ana mă priveşte uimită.

— Este un heliport pe acoperişul clădirii în care locuiesc.

Într‑acolo ne îndreptăm.

Mă uit din nou la panoul de bord, verificând toate datele. Asta îmi place mie: controlul, siguranţa şi starea de bine care depind de modul în care stăpânesc tehnologia din faţa mea.

— Când zbori noaptea, nu vezi nimic. Trebuie să ai încredere în aparate, îi spun.

— Cât va dura zborul? întreabă ea, cu răsuflarea uşor întretăiată.

— Mai puţin de o oră — vântul e de partea noastră.

112 Grey

E L James 113

Mă uit din nou la ea.

— Te simţi bine, Anastasia?

— Da, zice ea, cu o voce ciudat de tăioasă.

Are emoţii? Sau poate că regretă decizia de a fi aici, cu mine.

Gândul ăsta e neliniştitor. Nu mi‑a dat nicio şansă. Pentru un moment, atenţia mi se îndreaptă către turnul de control aerian. Apoi, după ce trecem de perdeaua de nori, văd în depărtare oraşul Seattle, o rază sclipind în întuneric.

— Uite, acolo.

Îi arăt Anei luminile strălucitoare.

— Întotdeauna impresionezi femeile în felul ăsta? „Vino şi zboară cu elicopterul meu“?