92 Grey
E L James 93
Îi arăt plasa cu o mişcare a capului.
Ridică din sprâncene — surprinsă, cred.
— Ăă. O să fac şi eu un duş, mormăie ea, apoi, după care adaugă: Mulţumesc.
Luând plasa, trece pe lângă mine cu prudenţă, se năpusteşte în baie şi încuie uşa.
Hmm… nu ştia cum să ajungă mai repede la baie.
Cât mai departe de mine.
Poate că sunt eu prea optimist.
Descurajat, mă şterg repede şi mă îmbrac. În living îmi verific e‑mailul, dar nu e nimic urgent. Sunt întrerupt de o bătaie în uşă.
Intră două tinere de la room‑service.
— Unde doriţi să luaţi micul dejun, domnule?
— Aşezaţi‑l pe masa din salon.
Mă întorc în dormitor şi le surprind cu coada ochiului privirile curioase, dar le ignor şi încerc să‑mi reprim sentimentul de vino‑
văţie că am comandat atâta mâncare. N‑o s‑o mâncăm niciodată pe toată.
— A sosit micul dejun, strig eu şi bat uşor la uşa băii.
— B‑bine.
Vocea Anei pare cam pierită.
În living, micul nostru dejun este deja aranjat pe masă. Una dintre femei, care are nişte ochi de un negru intens, îmi dă nota s‑o semnez, iar eu scot din portofel câteva hârtii de douăzeci de dolari ca bacşiş.
— Vă mulţumesc, doamnelor.
— Sunaţi la room‑service când doriţi să strângem masa, domnule.
A vorbit Domnişoara Ochi Negri, cu o privire cochetă, dându‑mi de înţeles că e dispusă să ofere mai mult.
Zâmbetul meu distant o descurajează însă.
Mă aşez la masă cu un ziar în mână, îmi torn cafea şi încep să
mănânc din omletă. Îmi vibrează telefonul — e un mesaj de la Elliot.
Kate vrea să ştie dacă Ana mai trăieşte.
Mă hlizesc, oarecum mişcat că aşa‑zisa prietenă a Anei se gândeşte la ea. E clar că Elliot nu i‑a oferit sculei lui pauza despre care vorbea ieri. Îi trimit şi eu un mesaj.
Vie şi nevătămată ;)
Ana apare câteva clipe mai târziu: are părul ud şi e îmbrăcată în bluza albastră şi drăguţă care‑i scoate ochii în evidenţă. Taylor s‑a descurcat de minune; arată superb.
Se uită în jur şi‑şi descoperă geanta.
— La naiba, Kate! explodează ea.
— Ştie că eşti aici şi că eşti în viaţă. I‑am scris eu lui Elliot.
Îmi zâmbeşte nesigură şi se îndreaptă către masă.
— Stai jos, îi zic, arătându‑i locul pe care i l‑am păstrat.
Se încruntă când dă cu ochii de toată mâncarea aia de pe masă, ceea ce nu face decât să‑mi sporească sentimentul de vinovăţie.
— Nu ştiam ce‑ţi place, aşa că am făcut o selecţie din meniul de mic dejun, mormăi eu într‑o încercare de a‑mi cere scuze.
— Cât de risipitor eşti, zice ea.
— Da, sunt.
Vinovăţia mă copleşeşte. Dar când o văd că‑şi ia clătite, omletă, şuncă şi sirop de arţar şi începe să mănânce cu poftă, mă iert. Mă
bucur c‑o văd mâncând.
