lucreze numai aceia care îi îndrăgesc pe oameni. Mi-am dat seama că acei care au de înfruntat câte-un miliţian rău, pot să nu mai creadă pe urmă în nimic… Aş mai fi vrut să fiu şi directorul vreunei case a copilului. M-aş fi angajat acolo chiar ca rândaş, sau ca fochist. Nu m-au primit însă nici acolo. Mi-au zis c-or să râdă copiii de mine. N-au avut 359
dreptate. Chiar dacă ar fi râs copiii la început, pe urmă n-ar mai fi făcut-o. Ar fi înţeles că-mi sunt dragi şi m-ar fi îndrăgit şi ei… Căci să ştii, Serioja, eu n-am niciun fel de cocoaşă în spate. Nu am. Aşa mi-a spus Kalia. Şi dacă mi-a spus ea aşa, înseamnă că aşa este…
Lui Keşa i se umplură ochii de lacrimi şi el întoarse capul.
— Nu trebuie să plângi, Kaşa, zise Laciughin. Kalia are dreptate.
— Nu plâng. E din cauza vântului, răspunse Keşa. În general însă, mai plâng şi eu câteodată… Că eu îi sunt Kaliei ca un fel de prietenă… Ce crezi, Serioja, m-ar putea ea iubi cu adevărat?
— Am văzut adineaori cum te-a sărutat, zise Serioja. Să
ştii că pe-o prietenă n-o săruţi aşa…
— Tare-aş vrea să am cu Kalia mulţi copilaşi, făcu pe un ton visător Keşa. Da să fie toţi cu carte. Căci eu, Serioja dragă, de simţit simt multe, dar de cunoscut cunosc prea puţin…
Uite,
ziseşi
adineaori
despre
începuturile
pământului… Oare a avut el un început? N-a fost aşa dintotdeauna?
— Cred că n-a fost, zise Laciughin, nesigur. În orice caz, aşa ne-au învăţat la şcoala.
— Bine, da’ dacă noi am fost pe când nu eram, poate că a avut şi pământul o altă viaţă? înainte, adică, să fi ajuns el pământ?
— S-ar putea, Keşa.
— Spune-mi, Serioja, tu ştii să desenezi?
— Da, dar nu grozav.
— Totuşi, te pricepi… Ei bine, zi-mi şi mie: ce anume are un pictor înainte de a se apuca să picteze un tablou?
— Cum adică? făcu Serioja. Are la îndemână o pânză, culori…
— Nu, eu vreau să spun altceva… Ce are pictorul în cap înainte de a-şi picta tabloul?
— Cred că un anume presentiment al lui. Gândul la el.
— Păi uite că şi pământul e un fel de tablou. Ba mai tablou 360
ca oricare altul. Înseamnă că a avut şi el un pictor al lui.
Înseamnă că înainte de-a fi pământ, a fost şi el un gând despre acest pământ… Întrebarea e: al cui o fi fost gândul ăsta?
— Gândul naturii, cred eu.
— Sau poate al lui Dumnezeu? Ochii ca afina coaptă ai lui Keşa îl priviră pe Serioja cu o dezarmantă candoare. Văleu, uite un maral!
Dincolo de un cot al râului, chiar în faţa bărcii, un maral trecea înot de pe un mal pe celălalt. Pe coarnele lui catifelate se aşezase un fluture. Când îi zări pe cei din barcă, în ochi îi apăru o expresie de spaimă de-a dreptul omenească. Bătu cu disperare din picioare şi în câteva clipe ajunse la mal.
Repezindu-se în tufişurile de acolo, mai privi o dată înapoi, uimit parcă de faptul că nu trage nimeni în el.
— S-a speriat! zise Keşa. Are dreptate. Şi totuşi e şi el un produs al naturii, ca şi noi.
— Eu cred că oamenii i-au zis naturii „Dumnezeu”, şi asta pentru că nu şi-au putut-o explica până la capăt, dădu glas Serioja.
— Da’ dacă i-au zis lui Dumnezeu „natură”?
— Ce contează cine şi ce nume poartă… Multe denumiri se dau pur şi simplu din neştiinţă. Uite, ziceai adineaori că nu cunoşti prea multe lucruri… Eu însă m-am convins că până
şi cei mă mari savanţi cunosc prea puţin… Nimeni nu le ştie pe toate.
— Zău? se posomorî Keşa. Vasăzică, n-ai cui să ceri un sfat, să pui o întrebare… Şi totuşi unii arată, de parcă ar şti totul.
— Tocmai ăştia ştiu cel mai puţin, Keşa. O fac doar pe grozavii.
— Ştii, Serioja, am o întrebare ce nu-mi dă pace de multă
vreme… vorbi uşor descumpănit Keşa. Aş vrea adică să ştiu: dacă omul provine din maimuţă, de ce n-au devenit toate maimuţele oameni?
— Vezi, Keşa, există o teorie… E drept, încă