— Nicio memorie nu-i destul de încăpătoare ca să păstreze în ea timpul ce s-a scurs până azi, clătină din cap Keşa.
— Memoria, amintirile probabil că se transmit prin gene.
— Prin ce? întrebă Keşa din nou cu amărăciune.
— Vreau să-ţi spun că ele îţi intră în sânge. Tu, de exemplu, de ce eşti atât de bun la suflet?
— Ei, nu-s chiar aşa bun… Când văd uneori câte un ticălos, ca Sitecikin, de pildă, îmi pare rău că n-am mitraliera lui Ceapaev lângă mine… zise Keşa, şi în ochii săi ca afina coaptă apăru o expresie care nu prea aducea, a bunătate.
— Zici aşa pentru că n-ai la tine o mitralieră… Prin urmare, de ce-i fi fiind tu atât de bun la suflet? Oare nu porneşte totul de la vreun depărtat strămoş al tău?… Mergea omul acela al cavernelor, neavând armă la el, printr-o pădure, şi-a dat în calea lui de-un mamut sau de-o ursoaică
ce-ar fi putut să-l sfâşie cât ai clipi din ochi… Ursoaicei însă i s-a făcut milă şi nu s-a atins de el, doar i-a dat ocol, şi-a luat în dinţi puiul care până atunci se hârjonise cu omul şi şi-a văzut de drum. Strămoşul tău a rămas impresionat de bunătatea asta a naturii reprezentată în cazul lui de ursoaică
şi a devenit şi el mai bun, atât faţă de natură, cât şi faţă de oameni. Iar bunătatea asta ţi s-a transmis peste veacuri, prin sânge, ţie… Cred că există şi asemenea amintiri…
— Da’ dacă ursoaica aia l-ar fi schilodit pe strămoşu-meu?
întrebă cu îndoială Keşa. Aş fi devenit oare hain?
— Poate c-ai fi devenit… Bineînţeles, sigur nu pot să fiu…
Cred însă că oricum ar sta lucrurile, totuşi suferinţele, ofensele şi umilinţele la care au fost supuşi strămoşii noştri nu trec fără să lase o urmă în noi, nu, ele ne rămân undeva, în sânge… Doar există şi-o expresie: sânge de sclav… Cehov spunea că ăsta trebuie stors din tine picătură cu picătură.
— Să depindem oare numai de strămoşi, iar noi înşine să
nu reprezentăm nimic? se încruntă Keşa. Păi asta ar însemna ca sclavii să nască numai sclavi, cei deştepţi numai oameni deştepţi, iar cei proşti numai proşti… Or se întâmplă
364
ca un tată deştept să aibă un fecior atât de tont, că te prinde şi mirarea. Şi invers: un tată prost are câte un fecior atât de deştept, de parcă l-ar fi zămislit maică-sa c-o adiere de vânt curat ce zburdă în libertate… Tată-meu, de pildă, a fost un beţivan sadea, pe când eu nici nu pun gura pe băutură de frică să nu-i calc pe urme. Iar tu, îmi tot zici de venele alea…
Keşa cercetă rezervorul de benzină. Ei, văz că e timpul să-l mai umplem… Vrei să-mi dai canistra de colo?…
— Gene, nu vene, îl corectă Serioja întinzându-i canistra.
O anumită memorie totuşi se păstrează în ele… Dar mai există şi-o altă memorie a oamenilor, cea colectivă. Adică
folclorul, istoria, literatura, artele plastice… Reproduceri ale tabloului Boieroaica Morozova de Surikov am văzut cu duiumul pe cărţi poştale ilustrate, în litografii, dar nu m-au tulburat niciodată. Când am văzut însă pentru prima oară
originalul la Galeriile Tretiakov, am încremenit. Am avut impresia că băieţandrul acela cu cojocelul pe umeri şi cu căciula pe cap, care aleargă în urma săniei, sunt eu. Am avut impresia că dacă ar fi întors capul, m-aş fi văzut pe mine…
— Da cine e boieroaica Morozova? întrebă Keşa, necăjit iar că nu ştie despre cine e vorba.
— E o rascolnică. Pictorul o înfăţişează cum îşi face ea cruce cu două degete, în timp ce e dusă în lanţuri cu o sanie, îl lămuri Serioja.
— De rascolnici ştiu. Că-şi făceau cruce cu două degete, o ştiu şi pe asta. Că aici, în Siberia, erau mulţi rascolnici. Da de ce nu ştiu nimic de boieroaica aia, Morozova? făcu şi mai necăjit Keşa. Dacă-i adevărat ce zici tu despre memoria omenirii, înseamnă că eu sunt un ins fără memorie, fără
amintiri… Da parcă aveam eu timp să ţin minte toate celea, când taică-meu a murit de beţie şi m-a lăsat la treisprezece ani şi cu cocoaşa mea în spate să fiu capul familiei într-o casă cu opt copilaşi unul. mai mic decât celălalt!… Toată
ţinerea mea de minte era să le dau să mănânce la vreme, să-i îmbrac, să-i încalţ… De-aia am rămas şi cu şcoala neterminată… Până şi cu Ţiolkovski am făcut-o de oaie. Am 365
zis că el e inventatorul rachetei. Ce ştiu eu, de pildă, despre Ivan cel Groaznic? Că a fost groaznic şi cam atât… Da’ despre Napoleon? Că a dat foc Moscovei şi-apoi a-ntins-o acasă.
Atât. Aşa, vezi, mi-e cocoaşa cea adevărată: marea mea neştiinţă. Pe asta, nici Kalia n-o să mă mai convingă că n-o am. Şi câţi alţi asemenea cocoşaţi de neştiinţă nu se află pe lume! Unii sunt aşa poate nu din vina lor, alţii însă numai şi numai din lene, din sărăcie sufletească… Nu, de-aş şti că n-am să dorm nopţile, c-am să mănânc pietre, da pe copiii mei n-am să-i las fără memorie!
— Ba eu zic că mai poţi încă şi tu să înveţi, îl încurajă
Serioja. Doar n-ai decât douăzeci de ani.
— Să ştii că ai dreptate… Keşa abia acum părea să-şi dea seama de asta. Apoi chipul i se posomorî din nou: Ar mai fi însă la mijloc patru ani… Şi ar trebui să nu mai muncesc.
Cine o să se-ngrijească de frăţiorii mei? Că toată leafa lor le-o trimit. Şi-apoi, dacă… dacă… am să mă-nsor? Atunci?
— Da ce eşti tu, un neputincios? îl întărită Serioja.
— Ba nu, eu îs tare… Şi chipul lui Keşa păru că se luminează pe dinăuntru de un zâmbet copilăresc. Îs tare, Serioja… Kalia nici nu ştie încă ce tare sunt. Te-am sâcâit, dragul meu, cu întrebările mele prosteşti ca pe un lector venit să ţină conferinţe. Ce, tu eşti lector? Tu eşti om… Hai, culcă-te şi aţipeşte olecuţă. Că abia ai venit de la un drum greu şi iar ai pornit la drum… Culcă-te colea şi dormi. Uite-aşa… Stai să te-acopăr c-o prelată, să nu sară stropii pe tine.
Că pragul e încă departe. Te-oi trezi când om ajunge acolo.
De fapt, o să te trezească chiar el… Ai să-l auzi de la o verstă… Că pragurile la noi îs zgomotoase…
Serioja se culcă pe fundul bărcii, într-adevăr, se simţea ostenit. Gata să adoarmă, gândi: cât de mulţi oameni talentaţi, originali, dar insuficient instruiţi calcă pământul Rusiei, pe când unii colegi de-ai lui, pe care procesul de învăţământ nu-i costă niciun efort, fiindu-le, ca să zicem aşa, oferit pe tavă. nu ştiu să aprecieze situaţia şi nici nu combină
această instruire cu şcoala vieţii, cu cultivarea sufletului. Şi 366
totuşi numai acest fel de instruire îl formează cu adevărat pe om.
Cât despre Keşa, el îşi concentra întreaga atenţie asupra şuvoiului care purta barca spre praguri. Locuri adânci, pe unde să treacă ea, încă mai puteaţi fi găsite – ba către mijlocul râului, ba mai spre maluri – totuşi Keşa îşi dădu seama că bancurile de nisip deveniseră mai largi, că
