insuliţele mai apropiate d e firul apei şi până atunci înecate de apă erau acum gata să iasă cu totul la suprafaţa ei, de aceea mormăia surd:
— A cam scăzut apa. Of, de-ar porni o viitură… Da’ de unde viitura!
367
19
Ieşind în dimineaţa aceea mai târzior în curtea potopită de lumina zorilor, Ivan Kuzmici Belomestnîh găsi agăţat în cui un bileţel: „Vă mulţumesc pentru ospitalitate. S. Laciughin”
şi avu pentru flăcăul geolog un gând bun şi trainic: „Îi respectuos băiatul, nu ca alţii. Până şi-un rămas-bun trebuie să ştii cum să ţi-l iei”. Apoi, dincolo, în casă, izbucni în plâns copilaşul Ksiutei, dar, potolit pesemne de sânul mamei, tăcu, lucru care îi spori lui Ivan Kuanici îmbucurătorul sentiment de trăinicie a vieţii. Chiar aşa: ce fel de casă e aceea unde nu ţi se-ncurcă pruncii printre picioare!
Cât despre responsabilul cu poamele, acesta, dimpotrivă, se deşteptă prost dispus, şi sentimentul de trăinicie îi lipsea cu desăvârşire. Mai ales că de trezit îl trezise o durere surdă
şi continuă undeva, sub pântece. „Oi fi băut oare prea mult aseară?… Fir-ar esenţa aia blestemată să fie”, îşi zise, răsucindu-se când pe-o parte, când pe alta. Mahmur se mai trezise, şi nu o dată, în viaţa lui atât de îmbelşugată în privinţa asta. Acum însă era o senzaţie nouă, aşa că o cam sfecli. Apoi simţi şi nişte înţepături, după care durerea deveni acută, încingându-l parcă, mai jos de şale, cu un brâu de foc.
Îşi muşcă buzele până la sânge ferindu-se să urle, ca să nu trezească copilaşul, vru să se ridice în picioare, dar nu izbuti: durerea îl făcu să se închircească, să se înconvoaie. Cu trupul încleştat de convulsii, prinse a se târî pe jos. Ajuns în pragul odăii, izbuti cu chiu, cu vai să treacă dincolo, lunecă
pe treptele cerdacului şi, ţinându-se cu mâinile de burtă şi, 368
gemând prelung, se rostogoli pe pământ, în curte. Zărind un om ce se zbătea în colbăria din faţa casei, Charlie scheună
speriat şi se ascunse în cuşca lui. Bătrânul Belomestnîh veni în fugă să-l ridice, dar Tihon Tihonovici se împotrivi, ba chiar îl împinse cât colo, scrâşnind din dinţi. Ivan Kuzmici îşi făcu semnul crucii: ochii ieşiţi din orbite ai suferindului aveau în ei o expresie atât de neomenească, încât bătrânul crezu că
însuşi diavolul a pus stăpânire pe responsabilul cu poamele, îl lăsă şi dădu fuga să-i cheme pe bătrânelul-ciupercar şi pe Grişa, şoferul.
— Of, mi-a sunat ceasul… Of, Doamne, ce păcate am făcut să-ndur chinul ăsta? murmura Tihon Tihonovici.
Nu putea nici să şadă, nici să se ridice în picioare, nici să
stea culcat: oricum s-ar fi întors, durerea rămânea aceeaşi.
— Ai fi având apendicită, zise, uimit şi speriat, Grişa, şoferul.
— Ba-s operat de mult! suspină cu disperare Tihon Tihonovici.
— O fi vo piatră… oftă cu compasiune moşnegelul-ciupercar.
— Care piatră, bre! hârâi Tihon Tihonovici, strâmbându-se de usturimea pe care n-o mai putea îndura..
— Una, la rinichi… Am avut eu un ortac, unu’ japonez, care tot aşa: să moară, şi alta nu. Cu ceai de coada-calului i-am dat piatra afară. Chiar am văzut-o, am luat-o în palmă.
Măruntă, cât un fir de nisip, da cu margini ca nişte gheare…
Japonezu’ şi-o pus-o după aia te medalion, chipurile, să nu mai facă altele.
— Da de unde se iscă piatra asta? şuieră Tihon Tihonovici, azvârlit de durere când într-o parte, când în alta.
— Cine să ştie… S-adună acolo tot soiu’ de murdării, şi pân-la urmă se face piatră.
— Unii folosesc o „ciupercă” anume care s-o dea afară, observă Ivan Kuzmici. Ţin şi eu una în borcan. Drept îi că s-a cam acrit oleacă.
— Nu mai umblaţi cu solomonii, interveni cu hotărâre 369
Grişa. Da’ dacă omul are ulcer şi nu piatră? Trebuie să-l ducem la spital…
Şi Tihon Tihonovici fu suit pe dată în cabina camionului.
iar Grişa porni cu el în mare viteză înapoi, la Zima. Dar omul nu-şi găsea locul în cabină, nu putea sta nici în şezut, nici culcat, şi ceru să-l urce sus, în caroserie. Nu ajunse bine acolo, că şi începu să răcnească de durere cât îl ţinea gura, ştiind că vâjâitul motorului îi acoperă urletele. Şi-apoi, de cine să-ţi fie ruşine, când n-ai în jur decât pădure, decât taiga? Atât de cumplită era durerea, încât Tihon Tihonovici şi-a adus aminte şi de Dumnezeu, lucru care nu i se întâmpla decât în cele mai avan-cumplite împrejurări ale vieţii. Ce de rugăciuni i-a murmurat Domnului, de parcă
acesta ar fi fost diriguitorul tuturor bolilor, ce de făgăduinţi, realizabile şi irealizabile, i-a făcut, doar-doar l-o scăpa de durere. Atât de crunt îl mistuia durerea, că, la un moment dat, şi-a înfipt şi dinţii în oblonul maşinii, de era cât pe ce să
rămână fără ei.
— De ce? De ce? scuipă aşchiile Tihon Tihonovici, schelălăind. Ce mare păcat am săvârşit?
Grişa îl duse mai mult târâş în camera de gardă a spitalului când afară se şi întunecase. Medicul de serviciu era o femeie de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu ochi verzi şi părul negru, uşor înspicat, strâns într-un mănunchi la ceafă.
Cu tot chinul care-l încerca, privirea de muieratic învechit în rele a, lui Tihon Tihonovici se opri asupra picioarelor femeii, remarcând pe dată atât supleţea lor robustă, cât şi aluniţa mare, cafenie, aflată pe una din pulpe, de unde te ademenea, dar te şi înfiora totodată. Chipul încă frumos, cu pomeţi înalţi ai doctoriţei era sever, lipsit de compasiune, şi nu exprima decât o simplă preocupare profesională. „Crăiasa muntelui de aramă”97 gândi la rândul lui despre ea Grişa, şoferul, neluându-şi nici. el ochii de la aluniţa cafenie, din care răsăreau câţiva perişori.
— Culcă-te pe spate! îi porunci femeia, lui Tihon 97 Personaj de inspiraţie folclorică din basmele lui P. Bajov (1879—1950).
370
Tihonovici, fără ca măcar să-l întrebe ce-l doare. Mâinile lui, ce se cramponaseră de partea de jos a pântecului, îi şi dăduseră indiciul necesar.
— Culcă-te odată! Doar nu eşti copil mic, repetă doctoriţa, apăsându-l de umeri. Îi dădu la o parte mâinile, îi desfăcu centura şi începu să-i palpeze cu iuţeală pântecul, înfigându-şi fără milă degetele în carnea lui puhavă.
— Nu te-ncorda… Respiră normal…
