Chiar n-ai niciun respect pentru dumneata?
— Da el nu mă bate că-i rău, ci că-i nefericit. N-a avut omul meu noroc în viaţă. Îi invalid şi lucrează ca portar.
Tocmai de-aceea îl necăjeşte, că eu, fiind casieră la baia noastră publică, am salar mai mare ca el. Să ştiţi: când îi treaz, îi om tare bun…
— Păi atunci fă-te doar că pleci de la el. Ca să-l sperii.
Poate-i vine mintea la cap. Dacă vrei, îţi dau cheia de la camera mea. Două-trei nopţi dormi la mine. Să te caute, îi propuse Zaloghina.
— Ba nu, scutură din cap femeia. Cine-i dă tontului de mâncare? îi nepriceput ca un copil: s-a apucat odată să
fiarbă nişte ouă şi le-a fiert mai bine de-un ceas… Ei, da e 376
timpul să mă duc. Să nu-mi puneţi verzeală din aia sub ochi: data trecută vânătaia mi-a trecut, da verzeala a mai rămas nu ştiu cât… Iar pentru bunătatea dumneavoastră vă
mulţumesc din inimă. Să veniţi la noi la baie, vă las să intraţi fără bilet…
Femeia plecă, şi Zaloghina rămase singură. Turnă apoi puţin spirt într-o eprubetă şi, ca şi data trecută, o dădu, cu un gest rapid, peste cap.
Şi uite că în clipa aceea Tihon Tihonovici tresări, simţind brusc o nemaiîncercată până atunci durere părintească:
„Bea… De una singură… Fata tatii’…”
— Cine-i acolo? întrebă Zaloghina, ajungându-i la urechi scârţâitul uşii pe care el o atinsese din nebăgare de seamă.
Tihon Tihonovici intră în încăpere, orbit o clipă de lumina prea puternică faţă de întunericul de pe culoar.
— Da dumneata de ce nu dormi? întrebă cu asprime doctoriţa. Iar te supără?
— Fata tatii… rosti fără voie. Fata tatii…
— Nu-mi place să-mi zică bolnavii aşa, se încruntă
Zaloghina. Spune-mi pe nume: Daria Sevastianovna… Cum, nu te-a ajutat baralginul? Stai să-ţi dau nişte cistinal…
Scoase dintr-un pachet desfăcut o bucăţică de zahăr, picură pe ea un lichid cafeniu şi o întinse spre Tihon Tihonovici.
— Deschide gura, nu te teme… Dar să nu înghiţi zahărul.
Ţine-l sub limbă…
Tihon Tihonovici se execută, supus.
— Şi dacă tot eşti aici, hai să te înregistrez, zise din nou Zaloghina, deschizând un registru.
— Mă numesc Tughih, mormăi peltic responsabilul cu poamele, ţinând sub limbă zahărul ce încă nu se topise.
Tihon Tihonovici Tughih. Şi, cu spaimă şi cu speranţă, se uită ţintă la chipul aplecat peste registru al doctoriţei: îi ştie numele sau nu i-l ştie?
Chipul rămase însă impasibil.
— Anul naşterii? întrebă pe un ton sec Zaloghina.
377
— 1910, izbuti să rostească, abătut şi totodată eliberat de povară, responsabilul. Tovarăşă doctor, cum o cheamă pe mama dumneavoastră?
— Ca şi pe mine: Daria Sevastianovna. Da de ce te interesează?
— Mai trăieşte? insistă responsabilul, fără să-i răspundă la întrebare.
— A murit când m-a născut pe mine. Nu crezi însă că
întreci nişte limite faţă de mine, ca medic? întrebă eu asprime Zaloghina.
— De vreme ce sunteţi Sevastianovna, înseamnă că pe tatăl dumneavoastră l-a chemat Sevastian, murmură Tihon Tihonovici.
— Eu n-am avut tată… zise pe acelaşi ton doctoriţa.
Patronimicul vine de la bunicul meu, Sevastian Prokofievici.
Da de ce insişti atâta, tovarăşe? Cât te-a ţinut colica, nu erai aşa de curios… Faci parte cumva din comisia specială a comitetului raional? Am ghicit? Că acolo sunt mai ales pensionari… Ia zi-mi, dacă am să-ţi scot piatra, îmi procuri la negru o foaie de drum pentru America? Sau, în cel mai rău caz, pentru insulele Trinidad-Tobago? N-ar strica să fac un schimb de experienţă privitor la asistenţa medicală în condiţiile noastre, siberiene, şi cele tropicale… Eu aş putea să le vorbesc celor de-acolo despre proprietăţile curative ale leordei când n-ai medicamente îndeajuns… Iar ei mi-ar povesti despre proprietăţile curative ale ananaşilor… Ai mâncat vreodată ananas?
— Numai conservat, bâigui Tihon Tihonovici.
— Ba eu n-am mâncat nici măcar dintr-ăla, făcu pe un ton ironic Zaloghina. Oare nu din cauza lui ai făcut colica asta renală? În fine. Treci, rogu-te, rapid la culcare. Şi să ştii: dacă ai într-adevăr o piatră, o să ţi-o scoatem fără doar şi poate. Te-asigur. Somn uşor. Şi nu uita de interesul meu nesănătos pentru insulele Trinidad-Tobago.
Clătinându-se pe picioare, Tihon Tihonovici prinse a urca scara, apoi se aşeză pe întuneric pe-o treaptă, îşi ascunse 378
