obrazul în palme şi izbucni în plâns. Piatra de la rinichi nu şi-o mai simţea, se simţea el însuşi o piatră, fie şi una care plânge. Îi reveniră în minte cuvintele moşnegelului-ciupercar:
„S-adună acolo tot soiu’ de murdării, pân-la urmă se face piatră”. Apoi, când lacrimile îi secară, începu să se gândească
la fleacuri: de unde să-i procure doctoriţei Zaloghina ananasul despre care fusese vorba.
379
20
Prin taiga umblau doi culegători de conuri de cedru. Unul dintre ei era un bătrânel firav, hârbuit, dar cu dinţii încă albi precum coaja de mesteacăn. Şapca, jegoasă peste poate, îi era trasă până la rădăcina nasului. Gioarsa de culoare kaki, croită dintr-o foaie de cort, ce-i atârna pe umeri, era arsă
peste tot de scânteile nenumăratelor focuri de tabără. Prin barbă i se încurcau fire de tutun şi. coji mărunte de la seminţele de cedru. Bătrânul alegea cedrii trebuincioşi, aduna de pe jos conurile căzute şi le vâra într-un sac peticit.
Celălalt era buriat de neam, nu tocmai bătrân, totuşi vechi în zile şi el. Bine clădit, cu membrele cam strâmbe, dar încă
vânjoase, n-avea, spre deosebire de ortacul său, decât dantura stricată. Lovea în trunchiurile cedrilor cu o prăjină
lungă, având agăţată la capătul de sus o măciucă groasă.
Cedrii se cutremurau, gemeau înăbuşit şi îşi scăpau alene conurile în iarba de la poale. Ecoul loviturilor se ducea spre boltă, iar norii agăţaţi de crengile de sus ale cedrilor se legănau şi ei la fiece izbitură. Aceste izbituri îi călăuziră paşii lui Sitecikin către locul cu pricina.
— Doamne ajută, le zise el celor doi, dându-şi jos rucsacul şi aşezându-l pe trunchiul unui pin doborât la pământ.
Buriatul încetă să mai lovească trunchiurile şi lăsă prăjina jos, sprijinind-o de-un cedru. În ochii pe care şi-i îndreptă
spre nou-venit se putea ghici o umbră de suspiciune. Ochii bătrânului, ascunşi în umbra şepcii, nu-şi vădiră. expresia, însă răspunsul pe care i-l azvârli lui Sitecikin fu isteţ şi mai 380
puţin obişnuit:
— Te-ajută Domnul doar când te-apucă somnul…
— Uite şi-aici sunt nişte conuri, zise Sitecikin.
Se aplecă, culese câteva de pe jos şi le aruncă în sacul umplut pe jumătate al moşului. Acesta însă zâmbi ironic, le scoase din sac şi le azvârli în tufe.
— Conurile astea nu-s doborâte, ci căzute, ori de veveriţe pierdute… Seminţe în ele – doar nişte zeflemele…
Sitecikin îşi dădu seama că moşul alcătuieşte vorbe rimate şi se cam fâstâci.
— Ei, cum e recolta de conuri? zâmbi el, încercând să pară
cât mai binevoitor.
— Apucându-te acu’ să le culegi, rişti cu sacul gol să te alegi… Şi-apoi, seminţele astea, vere, măsele tari crezi că
cere? clătină din cap bătrânul. Avioanele stropesc taigaua cu chimicale, gândacii de cedru să stârpească pe astă cale. Da laolaltă, cu gândacii, dau şi pomii de-a dura. Cam aşa iubesc dumnealor natura! Altcândva, se dădea foc la arboretul bolnav pe alese, ca naturii, adicătelea, nici să nu-i pese. Acu’ se buşeşte totul, se rade de-a valma, straşnic perdaful, da de natură, iaca, s-alege praful… Copacii bolnavi se duc laolaltă
cu ăi sănătoşi, şi codrii de cedru pier, neputincioşi… S-a mai declarat şi mesteacănului război: îs arşi şi ei de parcă-ar fi gunoi.
— Păi de ce?! se miră cu nepăsare Sitecikin.
— Se zice că-i o marfă ce n-are căutare… Eu cred că zisa asta îi fără cugetare. Frumuseţea n-a fost marfă nicicând, ea oamenilor li se dăruieşte pe rând. Cum poate fi fără mesteceni Rusia? Un colhoz făr-de colhoznici poate să fie?
Mesteacănului îi luă pe neaşteptate apărarea şi celălalt ins, buriatul, deşi fără să folosească rime.
— Cedrul se-mpacă tare bine cu mesteacănul. Fără
mesteacăn nici cedrul nu mai creşte…
Sitecikin se simţi plictisit şi încercă să schimbe subiectul:
— Ia spune, moşule, mai lucrezi la colhoz, ori eşti pensionar?
381
— Colhozul meu mândrulean îi gerul siberian… Iar ea mi-s Februarie: vagabond din arie în fruntarie, răspunse enigmatic bătrânul şi îşi trase şi mai mult şapca peste ochi.
— Cum adică februarie? întrebă Sitecikin.
— E de pe-aici, din Siberia, o vorbă; îl arată pe vagabondul cu torbă. Când a izbucnit revoluţia din februarie, cică, toţi vagabonzii au fost scoşi de la mititica. Neputându-se aciuia nicăieri, au umblat în voia norocului, de aceea i-au poreclit
„Februarie” toţi cealdonii de prin partea locului. Eu poate-s al de pe urmă Februarie cu ponoase, ce-n tinereţe le-a stricat fetia multor frumoase…
Buriatul râse şi-l ameninţă cu degetul:
— Of, nu cred! Of, nu cred!
— Crezi, nu crezi, dar îţi spun vorbă precisă că şi-acum găsesc noaptea câte-o uşă deschisă. Bătrânul face o dată, da o ţine mult pe muiere, de-aceea îi şi îndrăgit, chit că nu prea mai e în putere. La drept vorbind însă, patul muierii îi ca smârcul ăl afinat, pentru un adevărat Februarie îi de neîndurat. Una fuse cât pe ce de bărbat să mă ia, firoscoasa, da’ pân-la urmă şi-a luat-o pe a cu coasa.
