— Ce vrei să spui cu asta, întrebă, zâmbind forţat Sitecikin.
Bătrânul dădu la iveală de după ureche un petec de hârtie ruptă dintr-un ziar, turnă pe el nişte mahorcă galbenă, vârtoasă, răsuci ţigara şi, odată cu fumul ei iute, slobozi alt şir de rime:
— De la muieri eu plec cam cu noaptea-n cap, dar ama m-a strivit ca un ditai dulap. În prima dimineaţă mi-a adus niscai purcel cu hrean. Am mâncat şi-am picat în aşternut, precum un buştean. A doua zi dimineaţa m-a ospătat cu peşte sărat, de nici cioboatele nu mi le-am mai putut lua la-ncălţat. În cea de-a treia dimineaţă mi-a adus un gâscan cât un monument, dar eu mi-am zis: „Februare, fii atent”. Când s-a dus gazda în pivniţă
nişte bragă să scoată, mi-am şi vârât piciorul stâng, desculţ
cum era, în cioboată. Da p-ăl drept, pesemne de-atâta haleală, nu-l mai putui încălţa la nimereală. M-a zărit gazda, a răcnit, 382
s-a agăţat de mine ca un dulău ciobănesc şi m-a tras înapoi către smârcul patului şi căire ăla trupesc. Tocmai atunci am dat peste un fier de călcat. N-am pocnit-o decât uşor, uşurel, da i-a fost osul capului cam prea subţirel. Zău că n-am vrut s-o omor, am vrut doar să scap de crivată. La miliţie m-am prezentat chiar eu şi m-au umflat pe dată. Mi-au dat zece ani, am împletit coşuri pe lângă Irkutsk: mare plictiseala! Mi-au propus nişte şuţi să fug cu ei şi ne-a ieşit socoteala. Împlinisem şaizeci pe-atunci, dar întinerisem de la izbânda asta, de parcă
nici nu s-ar fi abătut peste mine năpasta. Şuţii mei ascunseserăm la Blagoveşcensk, într-un foişor de foc, o pepită
de aur, coşcogea noroc. Vânzând unui dentist acea pepită, ne-am luat încălţări şi ţolet, la fix după măsura cuvenită şi-am întins-o la Ialta cu toţii, unde-am chefuit trei săptămâni să ne ţină minte şi nepoţii. Pomenindu-ne într-o zi matosiţi şi fără un chior, am spart o dugheană într-un locşor, numai c-am avut ghinion era o mănuşerie. Am fost umflaţi încercând să facem cu mănuşile un fleac de negustorie. Judecata a fost cam curioasă, totul pornind de la o persoană aparent serioasă: directorul magazinului ştiind pesemne în socialism să trăiască, în locul a două sute mănuşi de lână, două mii de piele s-a apucat să ne socotească. Eu însă le-am spus judecătorilor fără
sfială: „Oi fi eu Februarie, da mi-s c-o mai socialistă morală”.
— Şi după aceea? Ai fost… eliberat… sau ai evadat din nou? întrebă Sitecikin, dându-se în mod instinctiv mai departe de moşul care ticluia întruna rime şi care ar fi putut să fie, într-adevăr, ucigaş sau hoţ.
Intuind teama lui Sitecikin, bătrânul încercă să-l liniştească; ce-i drept, într-un mod cam stângaci:
— Datorită vârstei înaintate, m-au amnistiat, da’ de pozne mai acum nu m-am prea lăsat.
— E să plec… făcu Sitecikin şi, grăbit, îşi puse în spate rucsacul. În minte îi tresălta gândul: „Ăsta-i nebun… Sau ucigaş… Poate şi una, şi alta.”
— Da’ mai stai, stau nu te grăbi, veni spre el, zâmbind, moşul. Zi-ne şi nouă: în inima matale ce-o fi? Ce gânduri ăi fi 383
ascunzând în minte şi ce-i fi însemnând pentru viaţa noastră
fierbinte? D-aia ne şi aflăm în taiga; ca să purtăm asemenea.
discuţii. Uşurel, nu te speria: cei mai cinstiţi îs ăi de-au făcut-o cândva pe şuţii.
Sitecikin se dădu înapoi din faţa bătrânului şi, abia izbutind să-şi păstreze demnitatea, pieri printre tufe.
Buriatul râse în hohote, ţinându-se de burtă:
— Of, ce s-a speriat! Of, ce s-a speriat!
— Laşul e ca borfaşul… conchise bătrânul. Şi-apoi, cum, aş
putea să sperii pe oarecine, când mâine-poimâine s-alege praful de mine?
— Ce de născociri! Ce de născociri! se îneca de râs buriatul. Las’ că-i zic eu babei mele să pitească toate fiarele de călcat. Nu cumva s-o omori de-adevăratelea…
— Poate că-s născociri, poate adevărate: nici tu şi nici alţii nu le puteţi şti pe toate, se încruntă moşul. Haidem să
adunăm la conuri mai departe, de bănuţi pe libret s-avem şi noi parte.
Cât despre Eduard Sitecikin, ajuns la o distanţă
apreciabilă de bătrânul care îndrăgise rimele, trecu la un pas normal. „Ce inşi suspecţi poţi întâlni în taigaua asta blestemată!”
Lui Sitecikin îi era frică de taiga. Aşa cum nu avea încredere în oameni, nu acorda încredere nici copacilor.
Ursuleţul însă, care, de după copaci, simţise un ciudat miros de om, era încă plin de-o încredere până atunci nicicând înşelată. Ţâşnind din tufăriş, se repezi spre Sitecikin cu nevinovata intenţie de a se juca cu el. Sitecikin însă se sperie, îşi smulse de pe umăr puşca de vânătoare şi trase în ursuleţ de aproape şi din amândouă ţevile deodată. Dublul jet de alice îl străpunse pe ursuleţ. Ţipând asurzitor de durere, animalul se zvârcoli în iarbă, încercând cu gesturi de-a dreptul omeneşti să stăvilească sângele care îi ţâşnea din trup. Sitecikin îşi reîncărcă la repezeală puşca şi trase din nou – şi de astă dată din ambele ţevi – în neştiutoarea odraslă a pădurii. Arma însă era veche şi nu rezistă: 384
închizătorul făcu explozie în mâinile lui. Sitecikin se simţi orbit şi puşca îi scăpă din mâini. Clătinându-se, îşi duse palmele la ochi, iar când le lăsă jos, văzu, ca prin ceaţă, drept înaintea lui, trupul mătăhălos al ursoaicei, ridicată în două
picioare şi gata să-şi răzbune puiul nu se făcuse vinovat de nimic. Sitecikin se repezi spre râul care se întrezărea printre arbori. Crengile îl biciuiră peste obraz, haina i se agăţă de cioturi, iar în spate auzea întruna mormăitul ursoaicei ce venea strâns pe urmele lui. Ajuns pe mal, zări o barcă
salvatoare cu doi saci într-însa, prin găurile cărora ieşeau la iveală conuri de cedru. Pietrişul de pe mal sprijinea doar prova bărcii, pupa ei legănându-se pe apă. Sitecikin îşi adună toate puterile, împinse barca în apă şi sări în ea, agăţând vâslele de strapazane. Ursoaica însă se repezi şi ea în apă, se ridică din nou în două picioare, trase barca spre sine, şi ultimul lucru pe care apucă să-l mai vadă Sitecikin fu laba ei enormă, înălţată deasupra capului lui şi privirea răzbunătoare a ochilor ei de mamă…
Curentul apei smulse barca din labele ursoaicei, ducând-o la vale, iar ea, rămasă locului, privi îndelung în urma luntrei care duse spre depărtări trupul neînsufleţit al celui care îi omorâse odorul. Apoi luntrea dispăru la cotul râului, şi ursoaica, ieşind din apă, porni înapoi spre pădure, să-şi îngroape puiul.
385
21
În calea bărcilor se aflau două praguri: unul era Buinâi, celălalt – Voroni98. Potrivit definiţiei din dicţionare, pragul reprezintă o îngrămădire de bolovani care ies la suprafaţa unui râu şi peste care se rostogoleşte apa. Când apa creşte, pietrele nu se mai văd, iar când scade, ies la iveală. Pragurile pot fi alcătuite din pietriş şi din bolovani mari. Peste pragurile cu pietriş barca poate fi trasă, în timp ce peste cele cu bolovani, acest lucru nu e cu putinţă, căci cu cât e mai mare piatra ce stă în calea apei, cu atât furia apei e mai straşnică. E bine dacă, apropiindu-te de un prag, izbuteşti să-ţi dai seama la timp pe unde ai putea să-ţi strecori ambarcaţiunea printre spinările bolovanilor, având apoi şi îndemânarea s-o suceşti când la stânga, când la dreapta, spre a evita locurile înspumate – cele mai sigure indicii ale bolovanilor ascunşi sub oglinda apei. Printre aceste creste de spumă e bine să urmezi dunga mai întunecată a cursului.
Dar ce te faci când dunga nu se vede defel, când în jurul tău e numai spumă, iar apa înfuriată îţi azvârle barca, ce nu mai poate fi cârmită, chiar peste bolovanii aşezaţi într-o rânduială
atât de diavolească, atât de şahistă, încât îţi răsar în cale unul după altul ori încotro şi-ar întoarce luntrea ta prova? E
bine, de asemenea, ca măcar malul râului să fie mai neted, pentru a-ţi putea târî barca de-a lungul lui, aşezând-o pe câţiva bulumaci rotunzi. Dar ce te faci dacă de-a dreapta şi 98 Al corbilor (al ciorilor).
386
