de-a stânga râului nu se înalţă decât nişte stânci abrupte, ca nişte ziduri, prin crăpăturile cărora răzbesc doar ici-colo, tulpinile unor pini singuratici, aducând a sinucigaşi gata să
se azvârle în adâncuri, dar rămaşi pe vecie locului în spaima lor faţă de furia clocotitoare a apei?
Chiar aşa erau şi cele două praguri: Buinâi şi Voroni. Atât Keşa, cât şi Ivan Ivanovici ştiau prea bine că şi atunci când apa e crescută cele două praguri sunt primejdioase, iar atunci când apa scade, primejdia te pândeşte mai abitir ca în faţa unor cataracte. Apa mare face ca bolovanii să rămână
mai în adânc; astfel încât barca poate aluneca peste ei, atingându-i totuşi pe-alocuri cu fundul. Apa scăzută te lipsea de această posibilitate. Nu puteai, aşadar, să-ţi pui speranţele decât în fatidicul „fie ce-o fi!”.
Pragul numit Buinîi era măcar un adversar loial: când apa scădea, toţi bolovanii lui îşi arătau colţii la suprafaţă, ca nişte stâlpi anticar. Voroni însă, supranumit astfel datorită
reflexelor negre ale stâncilor care îl străjuiau, era mai viclean.
Deşi bolovanii săi mai mari ieşeau şi ei la suprafaţă, totuşi, în dosul lor, se ascundeau în mod laş alţii mai mici, abia acoperiţi pe deasupra de şuvoiul vertiginos al apei. În afară
de asta, Voroni se afla la un cot al râului şi astfel, pătrunzând cu barca în zona lui, nu puteai vedea dintru început şi capătul celălalt. Şi nici să te opreşti, ca să-ţi mai tragi sufletul, după traversarea lui Buinîi, nu puteai, întrucât cele două praguri se aflau la mică distanţă unul de celălalt, iar forţa curentului nu-ţi îngăduia să opreşti barca la malul salvator, mai ales că nu era un mal ca toate celelalte, ci un zid înalt, de piatră, o piatră neagră ca un văl cernit. Bărcile sfărâmate la trecerea peste Buinîi nu le azvârlea apa niciodată la mal în dreptul lui Voroni, tocmai pentru că n-avea unde să le azvârle, ci le târa mai departe, sfărâmând ce mai era de sfărâmat, printre bolovanii celui de-al doilea prag… Memoria spumegândă a râului păstra în străfundurile ei o mulţime de amintiri. şi dacă râul ar fi putut să scrie cândva o carte, ea ar fi povestit, de bună seamă, despre felul 387
cum s-au sfărâmat de bolovani nişte speranţe omeneşti.
Altcândva, pe asemenea râuri nu se avânta nimeni de dragul distracţiei, iar pe malul acestuia putreziseră demult resturile vechilor bărci buriate, făurite dintr-un singur trunchi de arbore, resturile bolozalelor pe care porneau spre necunoscut cutreierătorii de pământuri, ale barcazurilor negustoreşti, ale luntrilor cu care se avântau pe aici căutătorii de aur. Toate aceste resturi se amestecaseră între ele şi cu osemintele celor înecaţi, făcându-se de multă vreme pământ, acel pământ din care răsar astăzi saranalele, înalţii crini roşii şi galbeni siberieni, ce par tot atâtea făclii aprinse aici întru pomenirea celor pieriţi în valuri.
Astăzi, pe un râu ca acesta lumea porneşte şi în căutare de amuzament, nedându-şi seama – întrucât istoria a fost dată
uitării – că nu-i de glumit cu taigaua, astfel încât, ba ici, ba colo, poţi vedea, azvârlite pe câte un banc de pietriş, plute fărâmate, alcătuite de neîndemânatice mâini de orăşean.
Bârnele unei asemenea plute, zdrobite de bolovani şi agăţate de nişte cioturi ce ieşeau din apă în dreptul malului, i se părură lui Keşa cioplite de foarte curând şi, într-adevăr, tânărul auzi venind dintr-acolo nişte acorduri muzicale.
Oprind motorul, cârmi barca spre plută. Spălat când şi când de apa ce se strecura printre bârne, zăcea acolo răsturnat pe-o parte un tranzistor „Sony”, iar dintr-o crăpătură răsărea braţul arcuit al unor ochelari de soare având între lentile o fâşie de plastic pentru protejarea nasului. Era tot ce rămăsese de la cine ştie ce grup de turişti, care îşi puseseră
în gând să se distreze în Siberia. Din difuzorul aparatului răzbea vocea lui Muslim Magomaev cântând şlagărul Zace pe zăpadă inima pribeagă… Keşa închise aparatul, ca să nu-l trezească pe Serioja care dormea profund, şi îl puse în barcă; scoase din crăpătură şi ochelarii de soare. Pe urmă, vâslind, depărtă barca de resturile plutei şi porni motorul, urmând din nou ambarcaţiunea din faţă.
Potrivit prezicerii lui Keşa, Serioja se deşteptă singur: îl trezi Buinîi, de la o verstă depărtare, cu vuietul său tot mai 388
desluşit. Spectacolul pe care îl oferea pragul era nespus de frumos: părea că un imens cârd de pescăruşi albi se aşezase de-a curmezişul râului, bătând întruna din mii de aripi şuierătoare. Deasupra pragului, prin ceaţa alcătuită din stropii pe care crestele valurilor îi înălţau, izbindu-se de stânci, se legăna un curcubeu larg şi viu colorat. Barca din faţă se afla cam la o sută de metri depărtare de cea din spate, şi Keşa cu Serioja au zărit-o năpustindu-se pe sub arcada curcubeului şi dispărând în ceaţa de deasupra apei ca într-o perdea de fum. Cei doi nu puteau şti ce se întâmplă cu tovarăşii lor, dar au simţit numaidecât că barca lor e atrasă, ca de-un magnet, de pâlcul ascuns sub apă al bolovanilor de la capătul pragului.
— Saltă motorul! răcni Serioja, încercând să se facă auzit prin vuietul crescând al apei care se repezea cu tot mai multă
iuţeală spre colţii de stâncă.
Însă Keşa, ghemuit la fundul bărcii, fie că nu-l auzi, fie că
se prefăcu a nu-l fi auzit. Micşoră viteza motorului şi, aţintindu-şi privirea, se strădui să desluşească măcar un singur locşor mai senin în norul de stropi de sub potcoava curcubeului, „Încă un pic… Încă un pic… îi spunea în şoaptă
motorului, de parcă s-ar fi adresat unei fiinţe vii ce-i tresărea sub palmă. Mai ai răbdare niţel… Mai ai răbdare, iubitule…”.
Şi-abia în clipa când barca ajunse chiar la gura căscată a pragului, de pe bolovanii căruia, ea de pe nişte măsele bine înfipte, zburau stropi de salivă înspumată, Keşa, adunându-şi toate forţele trupului său puţintel şi făcându-l de două ori mai greu prin înverşunarea veselă strânsă într-însul, săltă
motorul, apoi prinse cu amândouă mâinile o vâslă şi o ţinu aplecată, ca pe o suliţă gata de atac. Lipsită de puterea ei proprie, barca era acum la bunul plac al râului. Motorul însă, pe care Keşa riscase să-l ridice în ultimul moment, avusese răgazul – drept mulţumire parcă pentru încrederea şi mângâierea venite din partea luntraşului – să direcţioneze barca, imprimându-i cuvenita inerţie, iar această rămăşiţă a energiei de care dăduse dovadă credinciosul lor tovarăş de 389
fier nu lăsă barca să fie prinsă de vârtejul bulboanelor, ci o repezi cu precizie printre primele două pietroaie ale pragului.
Şi totuşi, după ce micul interval fu străbătut, în faţa bărcii se înălţă un al treilea bolovan. Serioja înfipse din răsputeri ghionderul în fundul râului, dar nu-l mai putu scoate de acolo, şi prăjina îi zbură din mâini. Izbitura însă fu de folos, barca izbuti să ocolească bolovanul şi se strecură pe-alături, zdrelindu-şi doar bordul de marginea lui zgrunţuroasă.
— Bravo, leningrădeanule! zbieră Keşa, ud de pe acum în aşa hal, încât părea un minuscul, dar neînfricat duh al apei.
Mânuind cu greu vâsla neascultătoare, spre a evita să
ciocnească barca de bolovanul următor, nu izbuti decât să
înlocuiască o izbitură directă cu una tangenţială. Fu îndată
proiectat pe fundul bărcii. Barca se aplecă atât de mult spre stânga, încât peste bord năvăli apa, dar Serioja se repezi cu toată greutatea trupului său spre bordul din dreapta şi o readuse la poziţia normală. „Judecă bine!” gândi cu bucurie Keşa, dar o nouă izbitură îl trânti peste canistra cu benzină.
Râul începu să-şi facă de cap cu barca, azvârlind-o când spre un bolovan, când spre altul. Lovindu-se cu capul de motor, Keşa văzu negru în faţa ochilor. La rândul său, Serioja fu aruncat peste o gheară a ancorei, care îi străpunse pufoaica, dar, din fericire, nu-i produse decât o mică zgârietură. Izbuti cu greu să se elibereze, lăsând în vârful ancorei un petic din stofa pufoaicei şi începu să vâslească din răsputeri cu patul puştii, unealtă prea nevolnică însă faţă de energia copleşitoare a apei.
Râul mugea înfuriat, de parcă barca ar fi fost o ţeapă
înfiptă în muşchii lui puternici, în necontenită mişcare. Între doi bolovani, Keşa zări, jucând pe apa înspumată, şapca lui Burstein, dar n-avu răgaz să se înspăimânte, căci trebui să
lupte cu vâsla împotriva apei care îi duse cu viteză spre bolovanul următor. Când izbuti să treacă şi de acesta şi, stând în genunchi pe fundul bărcii, cu vâsla fărâmată în mână, îşi dădu seama, uimit, că nu mai sunt bolovani, că
Buinîi rămăsese în urmă, în faţa ochilor săi pe jumătate 390
orbiţi de apă, apăru, departe, imaginea celeilalte bărci cu patru siluete micuţe într-însa.
— Au trecut şi ei! urlă Keşa. Au trecut, lua-m-ar să mă ia!
Şi îşi agită vâsla despicată, făcându-le semn celorlalţi.
Cineva dintre ei îi răspunse, fluturându-şi la rândul lui şapca pe care izbutise să n-o piardă. Şi totuşi, dacă n-aveai acum răgazul să te înspăimânţi, el îţi lipsea şi pentru a putea să încerci cum se cuvine o bucurie. Căci zidurile de stâncă
