După ce din două centuri şi două perechi de pantaloni fu alcătuită un fel de frânghie, Keşa legă la unul dintre capetele ei bucata de rocă, apoi se urcă el, de astă dată, pe umerii lui Serioja. Prinzându-se cu mâinile lui subţiratice de treptele de sus, pe care le săpase Serioja, se ridică în muşchi şi, zgâriind zidul cu picioarele, înfipse vârfurile lor în scobiturile de jos.
— Of, de-aş avea încă o mână, gâfâi el, apoi, apucându-se mai bine cu mâna stângă de marginea treptei, azvârli în sus, cu cea dreaptă, frânghia improvizată. Calculase bine distanţa: „frânghia” trecu peste trunchiul pinului şi, scuturată în continuare de braţul lui Keşa, coborî pe partea cealaltă a copacului, trasă în jos de greutatea pietrei. Când cele două capete ale „frânghiei” ajunseră la acelaşi nivel, Keşa se agăţă de ele şi începu să urce stânca, proptindu-se în zid cu tălpile ude ale bascheţilor săi. Ajuns la trunchiul de pin, îl încălecă, îşi trase. răsuflarea şi râse, privind în jos.
— Ai văzut, leningrădeanule?… Casiteritul tău ne-a fost totuşi de folos…
Îi azvârli lui Serioja un capăt al „frânghiei”, drept contragreutate servindu-i propriul său trup. Pinul trosnii din încheieturi, dar rezistă. Rezistară şi pantalonii ai lui Serioja erau blugi de fabricaţie americană, iar cei ai lui Keşa, de fabricaţie indigenă, sovietică, însă rezistară amândouă
perechile, nu se rupseră, nu se făcură de ruşine una faţă de alta.
Câteva clipe mai târziu, se afla şi Serioja alături de Keşa.
— Vezi colo ălălalt pin?… Dacă-l vezi, dă-i bătaie mai 397
departe, leningrădeanule… nu-l lăsă Keşa să mai răsufle, apoi se întrerupse şi exclamă: Văleu, am uitat jos tranzistorul ăla japonez… Cap sec ce sunt…
Răsunând peste pragul Voroni, aparatul, uitat în scobitura din stânca abruptă, continua să comenteze evenimentele internaţionale…
398
22
De după draperiile palatului prezidenţial „La Moneda”, Salvador Allende urmărea demonstraţia gospodinelor. Era a doua demonstraţie de acest fel. Mulţimea de femei mergea de-a lungul pieţei din faţa palatului şi, bătând în fundul unor cratiţe ca în tot atâtea tobe, striga: „Algo comer! Algo comer!” 99 Preşedintele le cerceta atent cu privirea pe fiecare, printre ele nu se aflau soţii de muncitori sau de ţărani. Nici urmă de istovire nu trădau chipurile bine hrănite ale acestor neveste de zarzavagii, băcani şi măcelari ce-şi doseau marfa de ochii poporului, ca să vocifereze apoi pe seama foametei.
Allende o recunoscu printre celelalte pe soţia directorului adjunct al ziarului „El Mercario” şi zâmbi amar, sesizând zeflemitoarea îmbinare dintre diamantele ce-i împodobeau mâinile îngrijite, care nu ţinuseră nicicând în ele un cuţit de bucătărie, şi modestul şorţ de gospodină, croit din muşama şi îmbrăcat special pentru această demonstraţie. Femeia fusese când va colegă de şcoală cu Hortensia, soţia preşedintelui. Întâlnind-o într-o zi pe aceasta la o florărie, o luase deoparte şi o întrebase cu compasiune, îndemnată, chipurile, de vechea lor prietenie: „Spune-mi, e adevărat?”
„Ce anume?”, o întrebă la rândul ei, pe un ton sec, Hortensia.
„Că Salvador n-o prea duce bine cu capul? Se zice că-i extrem de surmenat… Cred că ar trebui să-şi prezinte demisia… El e, desigur, om cinstit, dar l-au băgat roşiii la 99 Ceva de mâncare! Ceva de mâncare! (sp.).
399
încurcătură, continuă să ciripească cu o veninoasă dulceaţă
în glas fosta colegă de şcoală. Dar ia spune-mi, e adevărat că
şi-a adus de la Moscova o pereche de galoşi şi umblă încălţat cu ei?”. „Da… zise Hortensia. Să ştii însă că a mai adus de acolo şi o căciulă de blană siberiană în care e ascuns un receptor de unde scurte, aşa că instrucţiunile Kremlinului îi intră direct în cap… Tocmai de aceea n-o duce cu capul prea bine… Iată o temă de articol pentru soţul tău!”
În rândurile demonstrantelor Allende nu vedea însă numai femei ca soţia directorului adjunct de la „El Mereurio”. Alături de înfometatele şolduroase şi ipocrite mergeau totuşi şi femei mai sărăcuţe: soţii de funcţionăraşi, secretare, telefoniste, vânzătoare. Unele dintre ele ţineau în braţe copii, care vânturau prin aer linguri, crezând pesemne, că participă la o serbare. Mamele lor fuseseră minţite, zicându-li-se că tot răul porneşte de la preşedinte, tocmai de la acela care, în realitate făcea pentru ele tot ce-i stătea în puteri. Nu-i stătea însă în puteri să facă totul. De pe terasa luxosului hotel „Carrera”, unde se afla o piscină, doamne în bikini şi gentleman! în slipuri, sorbind cu paiul highball100 şi „Tom Collins” priveau la demonstraţie ca la un show suplimentar din programul lor turistic. Allende însă ştia că printre ei nu sunt numai turişti, ci şi cei care acţionează, prin fire invizibile, mulţimea de femei ce trecea acum prin piaţă.
— Poate aţi dori să reluăm şedinţa? răsună o voce insinuantă la spatele preşedintelui.
Allende oftă din adânc. Uitase că, în cabinetul său se află
un pictor european. Putea fi numit numai aşa, căci nimeni nu ştia de ce naţionalitate este, ba chiar se zvonea că ar poseda câteva paşapoarte, fiecare pe alt nume. Confirmat nu era decât că avea cont la o bancă din principatul Liechtenstein. După ce vreme de o lună îl urmărise pe preşedinte prin intermediul a tot felul de comitete, după ce se străduise cu multă iscusinţă să-i apară în cale cu prilejul unor vizite oficiale şi îl bombardase necontenit cu cataloagele 100 Whisky cu sifon şi cuburi de gheaţă, servit în pahare înalte (engl.).
400
unor expoziţii de-ale sale şi cu scrisori în care îi aducea la cunoştinţă că n-a venit în Chile decât ca să-i facă portretul, pictorul izbutise în cele din urmă să pătrundă până la el, cu şevaletul, şi paleta, „numai pentru un ceas”. „Vă rog să vă
continuaţi lucrul, îi îngăduise pictorul. Pe mine puteţi să nici nu mă băgaţi în seamă.”
Preşedintele însă nu numai că îl băga în seamă, dar îl şi iscodea cu privirea. Nu-i plăcuse deloc faptul că, vădind un familiarism de valet obraznic, pictorul îi determinase să-şi schimbe obişnuita jachetă de flanelă în carouri cu fracul, ba chiar să se şi împopoţoneze cu eşarfa de preşedinte. Nu-i plăcuse nici felul în care era îmbrăcat el, pictorul. Purta pantofi cu tocuri înalte, ca de damă – o parodie a ceturnilor greceşti – şi un costum aş de comis-voiajor din stofă de tergal cu fir, care îi împrumuta un aer de craidon sadea. Nu-i plăcu nici chipul pictorului; un chip şters, spânatic, cu ochişori negri ce alergau atenţi de colo până colo, eu un năsuc ascuţit de stârpiciune şi o bărbie ieşită, nebărbătească, pe care nu izbutea s-o ascundă nici barbişonul menit s-o alungească.
Nu i-a plăcut preşedintelui nici maniera omului de a face în mod teatral câţiva paşi înapoi după fiecare serie de tuşeuri, arătându-şi concomitent, pe un ton de cerşetorie, admiraţia pentru o broderie populară patagoneză aflată pe unul dintre pereţii cabinetului.
— Luaţi-o pentru dumneavoastră, zise Allende şi îşi coborî obosit pleoapele.
Exprimându-şi cu mult patos recunoştinţa, pictorul smulse la iuţeală, printr-un gest de scamator, broderia şi o făcu sul.
— Încă două-trei tuşeuri şi-am terminat… Gata, asta a fost Ştiind prea bine cât sunteţi de ocupat, v-am făcut portretul în… Pictorul îşi trase manşeta cămăşii albe, prinsă cu un buton de aur, oare evidenţia nu numai un imaginar dragon oriental, dar şi o certă lipsă de gust, şi îşi privi „Rolex”-ul. Pe Gina Lobobrigida am pictat-o în cincizeci şi două de minute, iar pe dumneavoastră în numai patruzeci şi patru. Vreţi să
401
aruncaţi o privire!
Primul lucru pe care fi făcu Allende a fost să-şi dea jos eşarfa de preşedinte ce-i presa pieptul, apoi îşi puse jacheta de flanelă şi veni în faţa portretului pe care pictorul îl mânuia ca pe-o oglindă, străduindu-se ca pânza să fie luminată cât mai avantajos. Portretul înfăţişa un ins care i se păru preşedintelui cu totul străin şi necunoscut, cil privirea orgolios îndreptată spre aşa-zisele zări însufleţitoare. La azurul panglicii prezidenţiale fusese găsită cu îndemânatică
potriveală o replică în peruzeaua cerului senin din partea de sus a portretului. În spate se înălţau cu o măreţie teatrală
piscuri albăstrii, menite să simbolizeze Cordilierii. Pictorul continuă să sucească în fel şi chip portretul, bolborosind nişte vorbe pe un ton servil, până când, la un moment dat, un snop din razele soarelui de august, căzute peste pânză, şterseră cu sclipătul lor chipul zugrăvit acolo.
Odată dispărut falsul său alter ego, Allende se simţi uşurat, dar mâinile scamatorului suciră din nou portretul, înşelând soarele, şi silueta fastuoasă, inspirând antipatie preşedintelui, reapăru fatalmente pe suprafaţa pânzei.
Allende gândi cu necaz: dar dacă iluzionistul ăsta nu va mai părăsi nicicând cabinetul său şi va zugrăvi în fiecare zi false dubluri ale preşedintelui, nelăsându-l pe cel adevărat să
lucreze în tihnă?
— Fundalul am să-l mai pun la punct, rosti cu vioiciune pictorul. Pe dumneavoastră însă, cred că v-am prins…
