să-i dai libertate unui ticălos: el o va transforma îndată într-o nonlibertate pentru alţii, în opresiune, în exploatare. De fapt, nici ticăloşi nu există prea mulţi. Ei sunt doar mai bine organizaţi decât oamenii conştienţi. Cât despre partea cea mai mare a omenirii, pe aceasta o constituie masele neconştiente sau semiconştiente, care nu-şi dau totdeauna seama cum să-şi folosească libertatea. Ele pot fi minţite cu uşurinţă. Iar un popor minţit nu mai reprezintă un popor.
Corespondentul îşi privea melancolic întrebările notate în blocnotes: ajunsese să cunoască prea bine ce înseamnă
monologurile latino-americane. „Oare o fi crezând în ce spune sau joacă teatru?” îi trecu prin minte, dar, fiindu-i cu neputinţă să-i pună preşedintelui direct această întrebare, se întrebă pe sine însuşi: „Dar eu ce cred?” Nu izbuti să-şi răspundă.
— Statul este un lucru mult prea costisitor, continuă cu febrilitate preşedintele, uitând de prezenţa corespondentului.
Câte fonduri se cheltuiesc pentru întreţinerea preşedinţilor, a miniştrilor, a birocraţilor mari şi mici se tot soiul, a armatei şi poliţiei!… Poliţia nu este nimănui pe plac, dar ia încearcă
să-ţi închipui lumea de azi fără poliţie; cam cum ar arăta ea?
Spre nefericirea noastră, existenţa statului mai este încă
necesară… Depinde însă despre ce fel de stat este vorba! Este un lucru îngrozitor dacă statul e transformat într-un instrument de constrângere şi nu într-unul creator. Funcţia de constrângere îi abrutizează pe oamenii care ajung la putere chiar şi în cazul în care iniţial se dovedesc a avea scopuri creatoare. Cei care îi constrâng pe alţii şi nu creează
405
încep în mod implacabil să se descompună. Tocmai această
descompunere a dat naştere aforismului pe care l-aţi citat adineaori. În mod ideal, statul trebuie să dispară. Dar asta se va întâmpla numai atunci când toată, lumea va deveni conştientă, când va dispărea nu numai exploatarea, ci şi posibilitatea ei morală. Dar ce poate contribui la aceasta?
Anarhia? Anarhia nu va face decât să-l înspăimânte pe cetăţean, şi-atunci, pe umerii lui cuprinşi de tremur, va sălta, ca pe-un cal alb, fascismul. La dispariţia statului poate contribui statul însuşi, dacă va fi un stat de tip nou: cu adevărat popular. Când un asemenea stat îşi va da seama că
nu mai este necesar ca mijloc de guvernare, el se va autodesfiinţa. Dar asta nu e nici măcar o. sarcină a zilei de mâine, ci a celei de poimâine. Astăzi însă, trebuie să-i convingem pe oamenii ce şi-au pierdut încrederea până şi în ideea ca atare a puterii, că puterea trebuie şi poate să fie populară!
Corespondentul îl privea pe Allende cu un sentiment de compasiune şi de invidie: „Ba nu, am impresia că crede în mod sincer în ceea ce spune. Dacă-i aşa, înseamnă că este ultimul dintre mohicani printre oamenii politici… Sau poate că este primul dintre viitorii mohicani? Iată un titlu captivant pentru un articol… Oare Allende nu-şi dă seama că soarta îi e pecetluită?” Chiar în seara precedentă, un compatriot al corespondentului, un boss de la I.T.T. – compania internaţională de telefoane – bine aghesmuit la ora aceea, îi spusese în şoaptă la bar, încercând să prindă cu degetele cuburile mici de gheaţă din paharul cu whisky, spre a şi le azvârli în gâtlejul mereu însetat, dar care nu mal putea înghiţi alcool: „Grăbeşte-te să-i iei interviul preşedintelui…
Poate ai noroc să fie ultimul… O să-ţi fie smuls din mâini…
Şi ştii cine e împotriva lui? Pinochet. Şarpele ăla fără glas…
Muşcătura, în schimb, îi e mortală. E, desigur, o canalie, dar unde să găseşti alţii cumsecade? Să nu sufli însă o vorbă!”
Şi deodată, aşa cum sta şi îl privea pe preşedinte, corespondentul se simţi un mare ticălos. Încălca, desigur, în 406
felul acesta acea lege a gazetăriei, despre care îi vorbise cândva şeful secţiei de ştiri externe: „Să nu te situezi de partea nimănui, doar senzaţionalul să te intereseze. Atât!
Ţine minte: ştirile cele mai bune sunt ştirile proaste.”
Corespondentului îi plăcea ceea ce îi spunea Allende. N-ar fi trebuit să-i placa şi totuşi îi plăcea. El unul n-ar fi vrut ca soarta unui asemenea om să fie pecetluită. „Ce-ar fi să-i relatez convorbirea mea cu boss-ul de la I.T.T., să-i divulg şi numele lui Pinochet? Numai că aici sunt, pesemne, microfoane peste tot. Dacă şi unul ca generalul Prats a fost achitat, de ce n-ar putea fi pus la cale un accident de automobil în cazul unui gazetar american? Ar fi chiar o treabă avantajoasă. S-ar isca îndată tărăboi pe seama
„teroarei roşii”… Ehei, cred că încep să devin fricos. Oare am fost şi eu cumpărat? Desigur, nu mituit direct, ci prin situaţia pe care o am; prin poziţia mea în presă, prin aşa-zisele perspectivei care mă aşteaptă. Oare eu să fi fost acela care a participat de curând, la Universitatea din Kent, la o demonstraţie antirăzboinică, alături de Allison Prause?
Sângele ei îmi împroşcase în ziua aceea mâneca bluzei… Am scris atunci primul meu reportaj: m-am făcut cunoscut prin sângele vărsat de ea, iar acum mă tem să previn un on*
cumsecade, să-i spun cine va fi viitorul său asasin?”
După ce corespondentul părăsi încăperea, preşedintele zări pe marginea biroului o filă de blocnotes lăsată de oaspete. Pe hârtie era notat cu litere de tipar doar un singur cuvânt:
„Pinochet”. Preşedintele răsuci foiţa, îi dădu foc şi o aruncă
într-o scrumieră de alamă pe care i-o dăruiseră minerii din Antofagasta. „Probabil că-i o provocare…” gândi Allende, privind cum se stingeau cu încetul literele – negre pe un fond auriu. Până şi cei de stânga mă provoacă să trec la arestări în rândul generalilor. Vor să creeze disensiuni între mine şi armată, să ridice armata împotriva guvernului popular… Nu trebuie să mă las influenţat.”
Preşedintele îşi aminti de ziua precedentă, când, după o şedinţă care avusese loc, generalul Pinochet îl luase 407
prieteneşte de braţ şi-i spusese pe un ton de confidenţă:
„Aveţi nevoie de un repaus. Văd că aproape nu mai dormiţi.
Să ştiţi că, având armata în spate, puteţi dormi liniştit.” Lui Allende i se păruse că simte o răceală ca de oţel venind de la mâna lui Pinochet şi i se strânsese inima. „Ei nu, devin prea suspicios”, se încruntă preşedintele. O mediocritate ca Pinochet să ajungă peste noapte un complotist? E prea mărginit şi fricos pentru aşa ceva… Nervii, nervii, fir-ar ei să
fie… Ieri, când un funcţionar de la interne mi-a pus pe masă
o informare despre zvonurile care au început să circule cu privire la inferioritatea mea psihică, mi s-a părut că urmărea ironic felul cum voi reacţiona. Când am ridicat ochii, nu i-am zărit pe chip decât o politicoasă expresie de slujbaş. Dar cine ştie cum arăta înainte de a-mi ridica privirea? Iată o nouă
dovadă că am devenit suspicios… E cazul să mă stăpânesc.
Dar cum poţi, să stăpâneşti situaţia existentă? Ea dă din coadă ca un peşte, îţi alunecă din mâini, se volatilizează.
Oare de ce a revenit Neruda de la Paris, oraşul pe care l-a îndrăgit atât de mult? Când l-am întrebat despre motivul care l-a îndemnat s-o facă, mi-a răspuns: „Sunt un antişobolan”.
În clipa aceea nu mi-am dat seama ce vrea să spună: împrejur era înghesuială, aşa cum se întâmplă la o recepţie…
Acum însă înţeleg. E foarte simplu… De obicei, şobolanii fug de pe o navă ce se scufundă, în timp ce Neruda a revenit pe navă. Dar se scufundă ea oare? Ea trosneşte din încheieturi, are multe spărturi, totuşi merge înainte. Şi va ajunge negreşit în portul de destinaţie. Dacă ar fi să nu ajung eu acolo, n-are importanţă… Şi totuşi aş» fi vrut să mă
preumblu şi eu prin acel port, spre care am navigat toată
viaţa… Iar gluma lui Neruda a fost un avertisment. Poeţii poate că nu reprezintă raţiunea unei naţiuni, în schimb ci sunt instinctul, intuiţia ei. Raoul Ramon Jimenez a spus cândva că Pablo Neruda este cel mai bun poet prost. Îl irita prolixitatea lui Pablo. Dar după ce Jimenez a vizitat America Latină, şi-a schimbat părerea despre Neruda şi a scris 408
