Ivan Ivanovici şi-a ieşit din minţi. Doar suntem cu toţii aici, n-am murit niciunul…
— Ideile mele s-au prăpădit, spuse cu voce surdă Ivan Ivanovici. Gândurile despre viaţă… Pe toate mi le-a nimicit apa. Şi eu care voiam să trimit caietul ăsta… la…
— Unde? întrebă uimit Serioja, căruia nu i-ar fi trecut 412
nicicând prin cap că Ivan Ivanovici Zagranicinîi şi-ar putea nota ideile într-un caiet.
— Acolo… dădu din cap Ivan Ivanovici, arătând vag undeva, în sus. Poate ar fi fost de folos…
— Daţi-mi voie să-mi arunc şi eu ochii! îl rugii Serioja.
Ivan Ivanovici îi întinse cam fără chef caietul.
— N-ai să înţelegi nimic…
Caietul era greu de câtă apă se îmbibase într-însul, literele îi erau, într-adevăr, şterse aproape cu totul. Nu puteau fi desluşite decât frânturi de cuvinte sau de fraze. Pe cea dintâi pagină de sub copertă, titlul scris cu litere mari de tipar se păstrase mai bine:
I. I. Zagranicinîi. „GÂNDURI DESPRE ORDINE ŞI DEZORDINE". Mai departe însă nu se prea putea înţelege mare lucru: „La… văzut loz «Sla pionerilor sovieti!» Da pentr ce să fie slav dac n-au făcut înc nimic? În loc de lo inci trebui puse pe pereţi proverbe pop are, căci îs mai înţelepte…”
„Zicând o v rbă proastă pe se ma altei naţiuni, nu faci naţiunii tale decât” „Dac s-ar re uce coresp între inst ţii, ar ajunge rtie pentr oate că ţile bune”. „Din doi meni buni e mai şor s alegi pe ăl mai bun. Cât des re menii ce nu ac două rale ac din gură” „Nimeni nu poa fie în acelaşi timp medic geolo dulgh cosmonau fierar frize cizmar spălătoreasă, croitor atomist, rândaş. Dar statul de ce poate? Statul tre uie ajutat, eliberat niţeluş…” „Nu dezveţi pe ni eni să beie votca, trebuie să înveţi omul cu s-o be ” „Ălora de nu răspund la scriso oamenilor muncii, să li se scoa de acasă cutiile poştale. Să
nu mai aju gă la ei niciun fel de scriso”, „Toţi irectorii fabricilor de încălţ şi îmbrăcăminte ar trebui să-şi poarte nu ai propriile lor produ ” „gazetele să fie verifi electroni să nu se repete în ele aceleaşi cuvi iar dacă se repe atunci maşi tipografică să s oprească şi să steie aşa pân s-or găsi cuvin noi”… „Împotriva speculan trebu să lupţi nu pri procese ci prin belşu… ”
— Ian dă caietul încoace, se înverşună deodată Ivan Ivanovici Zagranicinîi.
413
I-l smulse lui Serioja din mâini, şi îl azvârli în rugul ce se încinsese vârtos. Gândurile lui Ivan Ivanovici nu voiau să
ardă: se scorojiră, sfârâiră, apoi încetul cu încetul luară foc, se răsuciră, se făcură scrum.
Privindu-i gândurile ce se chirceau în flăcări, Burstein îşi dădu seama brusc, încă o dată, cât îi este de dragă această
ţară, cât de imposibilă i-ar fi viaţa în lipsa ei şi a unor oameni ca Ivan Ivanovici, Kolomeiţev, Keşa, Serioja, Veazemskaia şi mulţi alţii, apoi îşi reaminti o poezie, pe care o decupase dintr-un ziar ce apărea pe front, a tânărului pe atunci Narovecatov, care îndurase războiul împreună cu el, cu Burstein: „Dar în mine, pribtr-al luptelor greul, contopite-n firesc idiom, vorba rusul şi vorba evreul sunt un singur cuvânt: cel de om…”
Toată lumea îşi pusese deja veşmintele zvântate, apucaseră toţi să-şi potolească foamea cu nişte conserve scăpate întâmplător de la înec, era cazul să pornească la drum, însă Kolomeiţev continua să păstreze tăcere, fără să
dea vreun ordin. Părea atât de absent, încât ai fi zis că mai era cufundat şi acum în somnul din care îl treziseră Keşa şi Serioja. De atunci nu mai rostise niciun cuvânt, doar buzele, umflate de înţepăturile gângăniilor, i se mişcau când şi când, iar ochii îi rămăseseră fixaţi asupra unei imagini pe care n-o putea vedea decât el. De fapt, în minte îi stăruia impresia că
toţi cei ce şedeau împreună cu el în jurul focului nu sunt decât nişte năluci, că, în realitate, au pierit cu toţii şi că vina acestor morţi n-o poartă decât el, Kolomeiţev. Apoi prinse încet-încet să-şi dea seama că trăiau cu toţii, dar asta nu putea să-l absolve câtuşi de puţin de vină. Îşi aminti pe urmă, cu totul fără veste, de-un glas ce răsunase într-o căpiţă de fân: „Da n-o să mă uitaţi?”, apoi aceeaşi fată, cu ochii ei gălbui şi irisul pestriţ, care scăpase în colbul de pe uliţă, în faţa maşinii lui, cuiele dintr-o pungă sfâşiată, murmurând „V-aţi uitat cămaşa, cămaşa…” Îşi amintea astfel când de o culpă, când de alta, indiferent dacă ele pricinuiseră
sau nu moartea cuiva, căci, oricum, rămâneau pe mai 414
departe tot atâtea culpe. Încerca acum aceeaşi senzaţie ca şi atunci, mai demult în pădurile Bielorusiei, când pielea i se ulcerase din pricina unor nemaivăzute arsuri.
Cei aşezaţi în jurul focului schimbau între ei priviri alarmante, dându-şi seama că ceva nu e în ordine cu el, dar nimeni nu se ho tara să-i vorbească. Primul care îndrăzni fu Serioja, îi întinse lui Kolomeiţev bulgărele cel negru, scânteietor:
— Uitaţi-vă la el, Viktor Petrovici.
Kolomeiţev luă piatra şi, din cauza slăbiciunii, mâna i, se lăsă uşurel în jos, chiar sub apăsarea unei greutăţi atât de mici. Întorcând-o când pe-o parte, când pe alta, păru că nu-şi dă seama despre ce este vorba.
— E casiterit Viktor Petrovici, casiterit! exclamă, înecându-se de emoţie, Serioja. Aţi avut dreptate!
Kolomeiţev desfăcu degetele, şi piatra căzu fără zgomot pe nisip.
— Da, casiterit… zise în cele din urmă, aproape în şoaptă, mişcând anevoie buzele.
Şi încercă să zâmbească, deşi nu prea izbuti s-o facă.
— Ce-o fi acolo? sări brusc în picioare Veazemskaia, ară
tind cu mâna spre apa râului. Priviţi!
Chiar în dreptul malului se zbătea printre bolovani o barcă
schilodită de cele două praguri. La prova ei sta aplecat un sac peticit, din care, la fiecare izbitură a câte unui val, curgeau în apă conuri de cedru. Agăţat cu o mână de sac, în barcă zăcea, inert, un trup de om cu capul însângerat.
Cealaltă mână, care mai strângea încă ţeava sfărâmată a unei puşti de vânătoare, atârna peste bord în apă, iar apa, nepăsătoare, ba-i scotea la iveală, ba-i cufunda din nou degetele lipsite de viaţă.
Ivan Ivanovici şi Keşa intrară în apă, împotrivindu-se şuvoaielor, aduseră cu greu la mal trupul celui din barcă şi-l lăsară jos, pe nisip.
— Asta-i ispravă de urs. Numai că urşii nu se dau la om. O
fi fost vreunul dintr-ăia singuratici… zise Ivan Ivanovici.
415
Folosindu-se capetele ciopârţite ale vâslelor, fu săpat în tăcere un mormânt. Trupul neînsufleţit, fu coborât într-însul.
