— După cum vedeţi, Dumnezeu lucrează pentru mine. Iar în cei care se află în serviciul meu eu n-am niciodată deplină
încredere.
103 Revistă săptămânală ilustrată, editată la Petersburg în perioada 1870—1918. Suplimentele ei reproduceau opere ale scriitorilor autohtoni şi străini. S-a bucurat de largă popularitate, înregistrând tiraje de peste două sute de mii de exemplare.
422
— Nu mi-aş dori să lucrez pentru dumneata, clătină din cap Ţiolkovski.
— Ba eu zic că lucraţi de mult pentru mine, numai că nu vă daţi seama de treaba asta, râse din nou Semiradov. Cum credeţi că ar fi posibil să vă puneţi în practică invenţiile fără
oameni ca mine? Doar noţiunea de progres înseamnă geniu plus beneficiar. În lipsa unor beneficiari, până şi cele mai geniale idei sunt sortite să piară ca nişte soldaţi anonimi, în tranşeele circumvoluţiunilor cerebrale…
— Te exprimi foarte plastic, observă Ţiolkovski. Doar că n-o să fie totdeauna aşa: ideile să aparţină unora, iar mijloacele materiale necesare realizării lor să se afle în mâinile altora…
— Ba aşa o să fie totdeauna, rosti Semiradov fără pic de îndoială în glas şi deschise larg în faţa lui Ţiolkovski uşile halei următoare. Iar asta, zise el, este mândria mea: secţia de rachiuri şi lichioruri. Aici nu mai este vorba de otravă. Totul se prepară pe bază de produse naturale. Facem rachiu de scrântitoare, de pojarniţă, de scoruş – cu nimic mai prejos decât cel produs de Şustov! Apoi rachiuri cu esenţă de muguri de mesteacăn, de frunze de coacăz, de ardei, de petale de trandafir… Chinezii, ce-i drept, fac rachiu şi din esenţă de şarpe, dar noi sper să nu ajungem până acolo…
Iată şi lichiorurile: de căpşuni, de zmeură, de broboane, de coacăze negre, de răchiţele, smârdar, vişine, mere, coarne…
Iată lichiorul din fructe ce se cheamă „feihoa”. Le aducem tocmai din Suhum. N-aţi vrea să-l gustaţi? E un deliciu…
— Mulţumesc, doar ştii că nu beau alcool, refuză politicos Ţiolkovski.
— O, iertaţi-mă, am uitat! Ce s-ar fi ales de mine, Konstantin Eduardovici, dacă toată lumea ar fi ca dumneavoastră? Fără doar şi poate, aş fi ajuns la faliment.
Şi Semiradov goli cu satisfacţie amândouă păhărelele de cristal, pline cu lichidul scânteietor, de culoarea smaraldului, care fuseseră aduse pe o tavă de argint, pentru el şi oaspete.
— Va veni vremea când lumea nu va mai consuma băuturi alcoolice, zise Ţiolkovski.
423
Semiradov îl ameninţa în glumă cu degetul, ca pe un copil.
— Aş, aş… Nu încercaţi să mă înfricoşaţi. În orice caz.
Rusia nu-i ameninţată… Rusul nu se poate lipsi de două
lucruri: de votcă şi de ţar. Iar dacă pe ţar o să-l detroneze cândva, tot el, pe urmă, o să-i ducă dorul.
— Din câte-mi dau seama, multora le lipseşte, după cum sună zicala, „un ţar în căpăţână”104, şi totuşi o duc foarte bine, zâmbi Ţiolkovski. Până şi ţarului nostru îi lipseşte
„ţarul" ăsta. Are mintea cam slăbuţă. Cu războiul împotriva japonezilor a făcut-o de oaie, iar acum, din câte se vede, are de gând să pornească război împotriva nemţilor. Războiul însă-i treaba cea mai absurdă, sau, exprimându-mă în limbajul dumitale, cea mai nerentabilă din câte există…
— Greşişi, Konstantin Eduardovici… ripostă Semiradov cu însufleţire. Dacă războiul ar fi, într-adevăr, o treabă
nerentabilă, credeţi-mă că nimeni n-ar purta războaie: câţi nu se ocupă în lume de fabricarea prafului de puşcă, a cartuşelor, obuzelor, puştilor, tunurilor. Dacă n-ar mai fi războaie, ce s-ar face toţi ăştia? Câţi ruşi n-ar rămâne şi ei şomeri! Dar proprietarii de fabrici – credeţi că ar fi ei atât de proşti să oprească producţia? Să-şi lărgească întreprinderile, să le perfecţioneze utilajul, asta da, oricând. Să luăm, de pildă, tancurile. Fabricarea lor oferă largi perspective.
Utocikin al nostru o face deocamdată pe circarul cu aeroplanul, dar ochii oamenilor de afaceri s-au şi aţintit asupra lui: cum ar putea să agaţe de aeroplanele astea, ale lui, niscaiva bombiţe. La fel o să se întâmple şi cu rachetele dumneavoastră. Profitul trebuie scos din orice. Iar cele mai rentabile afaceri sunt alcoolul şi războiul. Ca să fiu sincer, am tatonat şi eu terenul pe la departamentul de război în legătură cu o eventuală furnizare de echipament militar în caz de război. Şi trebuie să vă spun că, în ciuda înaltelor sentimente patriotice ale domnilor învestiţi acolo cu răspundere, o asemenea comandă n-o poţi căpăta fără mită.
104 „A nu avea (a-i lipsi cuiva) un ţar în căpăţână” – traducerea ad litteram a zicalei ruseşti având sensul de a fi prost, limitat, obtuz.
424
Gândiţi-vă bine, Konstantin Eduardovici: ce se ascunde oare sub fluturările drapelelor militare? Profitul…
— Există totuşi pe lume şi profit moral. Putem însă vorbi despre aşa ceva în cazul războiului? murmură Ţiolkovski, copleşit de logica interlocutorului.
— Ba bine că nu! exclamă netulburat Semiradov. Când nu-i război, pentru toate neorânduielile sunt învinuiţi evreii.
Un braţ dornic de harţă îşi vântura la pogrom ghioaga, şi insul respectiv parcă se simte mai uşurat. Încet-încet însă se lămureşte: pogromurile nu uşurează câtuşi de puţin viaţa.
Şi-atunci împotriva cui se întoarce braţul dornic de harţă şi înarmat cu ghioaga? Împotriva ţarului. Ţarul însă nu-i bătut în cap; ca să îndepărteze pericolul de la sine, îi strecoară
insului în cauză pe altcineva care, chipurile, e vinovat pentru toate: pe japonez sau pe neamţ… Iar guvernanţii din Japonia sau Germania, ca să rămână la putere, scornesc şi ei, la rândul lor, duşmani, cărora le zic ruşi… Iată, Konstantin Eduardovici, şi o fuzionare directă între profitul moral şi cel material… Un mecanism din cele mai simple.
— Odios mecanism, se încruntă Ţiolkovski.
— Dar omul însuşi nu-i odios? zâmbi ironic Semiradov. Cei ca dumneavoastră sunt nişte excepţii. Dacă toată lumea ar fi aşa, n-ar mai fi nevoie nici de guvern, nici de armată şi nici de poliţie. Căci, trebuie să recunoaştem: toţi înjură poliţia, dar toţi au nevoie de ea. Căci poliţia te apără totuşi de jafuri.
— Însăşi existenţa ei e un jaf, ripostă Ţiolkovski, străduindu-se să-şi desprindă catarama de bronz, în formă
de cap de leu, a pelerinei, ce i se agăţase de marginea uneia dintre lăzile cu sticle de vin, puse unele peste altele, până
aproape de tavan. Măcar şi pentru faptul că pentru poliţie se cheltuiesc fondurile de care duc lipsă spitalele, şcolile, bibliotecile…
— De acord, zise Semiradov, desprinzând cu îndemânare leul de bronz. Poliţia înseamnă jaf, armata înseamnă jaf, birocraţia înseamnă jaf, capitalismul înseamnă jaf… Dar ia spuneţi-mi: cine a născocit sistemul ăsta de guvernământ?
425
