În spatele său, insul cu armonică îşi netezi rubaşca, apoi aruncă o privire spre „ciracii” săi, încercând să-şi dea seama dacă cei doi nu credeau cumva că adineaori dăduse dovadă
de slăbiciune. Borfaşii se grăbiră să-şi plece privirile. Unul dintre ei îşi duse degetul la tâmplă şi îl roti: semn că Pasărea, chipurile, e cam într-o doagă. Şeful însă se încruntă, şi borfaşul îşi retrase brusc mâna de la tâmplă. Vrând să-şi restabilească demnitatea, şeful strigă cu un aer protector în urma lui Ţiolkovski:
— Hei, Pasăre! Poate ai nevoie de niscai gaz pentru rachetele ’mneatale? Să ştii că-ţi facem rost într-o clipită…
Ţiolkovski însă nu-l mai auzi. Privind silueta omului cu pelerină neagră ce se pierdea în adâncul vâlcelei, şeful rosti gânditor:
— Mi-a povestit odată măicuţa mea un vis de-al ei… Se 431
făcea că murise, iar pe lumea ailantă au pus-o din nou să
spele pe jos, să facă mâncare, să stea la albie, să cârpească…
Şi s-a îngrozit. Aşa că, la ce i-ar trebui mamei nemurirea? Of, Pasăre, of!
Şi, descotorosindu-se de gândurile acelea zadarnice, care-l împiedicau să se veselească, lăsă din nou să-i cadă ciuful peste butoanele armonicii, desfăcându-i larg burduful multicolor. Cât despre Konstantin Eduardovici, acesta nici nu bănuia măcar că în ziua aceea, fiecare pas al său era urmărit de două fiinţe invizibile: o pereche de tineri căsătoriţi. El se numea Î-Î, iar ea I-I. Erau invizibili pentru că
reprezentau, de fapt, doi atomi radianţi, fiind mai mici chiar decât firele de colb ce jucau în razele soarelui strecurate prin rămurişul pomilor întomnaţi ai Kalugăi, pe sub care îşi continua drumul Ţiolkovski. În Galaxia Nemuririi, de unde proveneau cei doi, savanţii rezolvaseră de mult problema trecerii tuturor locuitorilor ei în stare radiantă, precum şi pe aceea a înzestrării fiecărui atom cu capacitatea de a gândi şi a simţi. Iniţial, savanţii ajunseseră la concluzia că moartea survine numai ca rezultat al destrămării unor combinaţii de atomi şi că, după moartea unuia sau altuia dintre galaxieni, aceiaşi atomi devin parte componentă a structurii pomilor, munţilor, ba chiar a altor fiinţe vii. Fiecare din ei este însă
lipsit de memorie şi, trecând dintr-o materie în alta, nu poate să încerce bucuria de a se şti nemuritor. Apoi, drept rezultat al unor experienţe efectuate cu multă prudenţă şi care au durat secole întregi, galaxienii s-au trecut pe ei înşişi în stare radiantă, înzestrând fiecare atom cu raţiune de sine stătătoare, cu sentimente, caracter şi cu posibilitatea de a se perpetua în odraslele lor. Galaxienii au depus, de asemenea, multe eforturi ca să-şi reînvieze strămoşii, ai căror atomi erau risipiţi prin natura înconjurătoare. Devenind nişte atomi înzestraţi cu raţiune, ei au învăţat totodată să stea de vorbă
cu atomii arborilor, florilor, ierbii, pământului, norilor, le-au trezit şi acestora memoria, şi au izbutit să afle astfel multe lucruri noi despre propria lor istorie. Galaxia Nemuririi nu 432
era guvernată de nimeni: aici nu existau nici state, nici birocraţie, nici armată, nici poliţie: totul era coordonat prin deplina conştiinciozitate a minusculilor compatrioţi care alegeau, pe termen de un an, şi fără dreptul de realegere, CONSILIUL CONŞTIINŢEI, din care făceau parte atât reprezentanţii galaxienilor, cât şi cei ai faunei, florei, munţilor şi norilor. În această Galaxie a Nemuririi multe profesiuni au dispărut cu totul. N-au mai fost necesari profesorii, căci copiii se aflau chiar de la naştere în posesia întregului tezaur cultural acumulat de predecesori. N-au mai fost necesari medicii, pentru că nu se mai îmbolnăvea nimeni. N-a mai fost necesară hrana, pentru că galaxienii se alimentau cu energie solară. N-au mai fost necesare mijloacele de transport, pentru că galaxienii, printr-o anume concentrare a voinţei, se puteau deplasa oriunde, şi nu numai în limitele galaxiei lor, dar şi în afara acesteia. N-au mai fost necesare locuinţele, pentru că întreaga atmosferă devenise o imensă locuinţă. Ce profesiuni au continuat totuşi să existe în Galaxia Nemuririi?
De fapt, noţiunea de „profesie” galaxienii nici n-o aveau.
Izbăviţi de grija de a-şi câştiga existenţa, ei se dezvoltau armonios, fiind cu toţii, în acelaşi timp, savanţi, poeţi, muzicanţi, pictori. N-aveau însă nevoie să-şi tipărească
versurile, căci erau receptate de ceilalţi chiar din momentul creării lor. Muzica răsuna şi ea, fără instrumente muzicale, stârnind ecouri în întreaga galaxie. Tablourile pictate cu ajutorul radiaţiilor izvorâte din conştiinţa galaxienilor se legănau prin văzduh, neavând nevoie să fie prinse cu niciun fel de cuie. Galaxienii nu vorbeau între ei, ci se limitau să
gândească, iar gândurile lor se transmiteau pe dată
interlocutorilor – mai precis, intergânditorilor respectivi.
Aşadar, Î-Î şi I-I erau, după cum am mai spus, o pereche de tineri căsătoriţi. Tineri, potrivit, fireşte, unităţilor de măsură
galactice. Cuplul îşi sărbătorea secolul de miere.
— Vă oferim cu acest prilej o călătorie pe Pământ, le spusese arborele, care era acum preşedintele în exerciţiu al Consiliului, conform principiului electoral. Sperăm că ea va 433
dărui farmec secolului vostru de miere. În acelaşi timp însă, va reprezenta, aşa cum se exprimă unii dintre pământeni, o
„deplasare în interes de serviciu”. Noi suntem serios îngrijoraţi de ceea ce se întâmplă în momentul de faţă pe această planetă mică, dar zgomotoasă. Pământenii se află la un nivel foarte scăzut nu numai în domeniul ştiinţei, dar şi al conştiinţei. Până în momentul de faţă, ei nu numai că n-au izbutit să învingă foametea, bolile, moartea, dar grăbesc chiar moartea semenilor lor prin intermediul unor oribile şi anacronice masacre cărora li se spune „războaie. Iar ca arbore ce sunt, nu pot să nu-mi exprim adânca revoltă faţă
de modul cum se comportă ei cu confraţii mei de pe Pământ, tăindu-i fără milă şi neînţelegând că pomii sunt şi ei fiinţe înzestrate cu raţiune.
— Mai au şi un mod infam de a se distra, denumit
„vânătoare”, adăugă copreşedinta Consiliului, o pasăre.
— De fapt, la fel procedează pământenii şi cu ei înşişi, măcelărindu-se unii pe alţii şi practicând vânătoarea de oameni, continuă arborele. Să fim drepţi însă: nu toţi pământenii sunt astfel. Multora dintre ei războiul le repugnă.
Pe lângă cruzimi şi violenţă, pe Pământ, oricât ar părea de ciudat, există şi conştiinţă. E drept, această conştiinţă nu este încă înarmată cu suficiente cunoştinţe. Şi totuşi, unii dintre pământeni au ajuns să ne uimească şi pe noi prin salturile de gândire pe care le săvârşesc în viitor. Uneori asemenea salturi se-ntâmplă să fie ridicole şi, deopotrivă, înduioşătoare. Mă gândesc la un Thomas Morus, la un Campanella… Cât despre ideea nemuririi, aceasta este exprimată sub o formă rudimentară în creştinism, dar aici este vorba mai degrabă de o idee poetică decât de una realizabilă. Filosoful rus Fiodorov se apropie mai mult de aspectul realizabil al nemuririi, deşi premisele de la care porneşte sunt extrem de slab argumentate din punct de vedere ştiinţific. Unul dintre discipolii săi însă, profesorul de matematică şi fizică Ţiolkovski, ce locuieşte actualmente în oraşul Kaluga, face nişte previziuni uimitoare. Printre altele, 434
el a fost primul care a emis ideea trecerii întregii omeniri în stare radiantă. Punându-şi la un moment dat întrebarea:
„Dacă există, într-adevăr, civilizaţii extraterestre mult superioare civilizaţiei noastre, de ce nu încearcă ele să intre în contact cu noi?” a răspuns la această întrebare astfel:
„Oare aflându-ne în faţa unui furnicar, am încerca noi să
intrăm în contact cu furnicile?” Răspunsul este cam brutal şi nu cred să le fie pe plac multora dintre pământeni. Într-adevăr, care împărat sau prim-ministru, sau chiar băcan, va fi de acord să se considere o furnică? Deşi faptul ca atare n-ar trebui să jignească pe nimeni, căci, potrivit datelor de care dispunem noi, furnicile sunt mult mai inteligente decât oamenii. Nu credem însă că accelerarea dezvoltării umane pe calea unor intervenţii din afară ar fi folositoare. Dacă noi vom dezvălui pământenilor toată grozăvia vieţii lor, ei s-ar putea înspăimânta atât de tare, încât să-şi piardă energia şi să
devină toţi, fără excepţie, pesimişti. Noi suntem convinşi că
vor ajunge ei înşişi să se perfecţioneze, deşi va fi un proces chinuitor şi de durată. Ca atare, nu ne rămâne altceva de făcut decât să stăm în expectativă, aşteptând ca acest fenomen să se producă. În consecinţă, misiunea voastră, dragii noştri Î-Î şi I-I, este de a-l urmări, fie şi de-a lungul unei zile, pe acest venerabil reprezentant din Kaluga al omenirii şi de a ne comunica apoi, la întoarcere, dacă, într-adevăr, corespund, realităţii informaţiile de care dispunem cu privire la dânsul. Dacă este aşa, atunci soarta omenirii nu-i deloc disperată…
Î-Î şi I-I îşi concentrară în sine energia dislocantă şi se pomeniră curând în oraşul Kaluga, la fabrica de băuturi, unde Ţiolkovski tocmai purta discuţia aceea cu Semiradov, discuţie care avu darul să le ofere multe date preţioase privitor la o planetă atât de ciudată cum e Pământul. După
ce convorbirea luă sfârşit, îl însoţiră, nevăzuţi, de-a lungul cărării care şerpuia prin vâlcea şi asistară la întâlnirea lui cu ceilalţi trei reprezentanţi ai pământenilor.
— Omul ăsta gândeşte în aşa fel, de parcă ar fi trecut de 435
mult în stare radiantă, cugetă Î-Î.
— Exemplul personal are o mare importanţă, cugetă drept răspuns I-I. Locuitorii galaxiei noastre au avut şi ei odinioară
multe neajunsuri asemănătoare cu ale pământenilor. Au apărut însă, la un moment dat, unii galaxieni care au depăşit gândirea contemporanilor. Ei nu au fost înţeleşi, ba mai mult, au fost luaţi în derâdere, iar unii dintre ei chiar executaţi sau internaţi tân… alea… cum le zice…
