Apoi groapa fu astupată; cei care făceau acest lucru încercau să nu se uite la obrazul sfârtecat al mortului.
Şi deodată Kolomeiţev îi opri. După ce se trezise, fu primul lui gest conştient. Veni, clătinându-se, la mormânt, apoi îşi îndreptă brusc spatele şi, dând ocol cu privirea, celor de faţă, rosti:
— Pe cei morţi – zice o vorbă – nu trebuie să-i vorbeşti de rău. Dar adevărul despre ei trebuie să-l spui totdeauna. De la minciunile spuse pe seama celor morţi încep minciunile pe seama celor vii. Cel pe care l-am îngropat acum a fost un om rău. Dar el nu s-a născut astfel. Ceva l-a făcut să fie aşa.
Poate că acest „ceva” se află în noi. El ştia că nu-l simpatizăm. Antipatia noastră l-a făcut mai rău. Păcat că s-a prăpădit. Acum nu-l mai poţi ajuta. În treaba asta noi înşine suntem de vină…
Şi Kolomeiţev făcu un al doilea gest, cât se poate de clar, îndemnându-i pe cei din preajma lui să astupe groapa.
Ivan Ivanovici şi Keşa înălţară deasupra o moviliţă de bolovani.
— Ar trebui să pornim la drum, zise Kolomeiţev. Serioja, stinge, te rog, focul. Şi unde ziceai că ai găsit bucata asta de casiterit?
416
PROLOG
„Biografia mea constă – vrând-nevrând – din mărunţişurile vieţii şi din lucrări…”
K. Ţiolkovski
Varvara Evgrafovna Ţiolkovskaia străbătea piaţa din Kaluga, păşind de-a lungul şirului de măcelării, veritabil iarmaroc al sângelui. Prinse în cârlige, atârnau hălci de carne, cu ştampile vineţii ici-colo şi prelingând pe jos stropi grei, întunecaţi la culoare. Pe tejghele se lăfăiau purceluşi de lapte parcă sculptaţi din porţelan, raţe gata jumulite, cu pieliţa brobonată, galbenă ca chihlimbarul, prundiş jilav de rinichi, straturi cafenii, lăcuite, de ficat, creieri de un alb-trandafiriu, cu păienjenişul lor de vinişoare sângerii. Această
parte a pieţei avea şi o muzică a ei, alcătuită din izbituri de topoare şi strigăte ademenitoare de măcelari. Varvara Evgrafovna n-o prea auzea, căci încerca s-o evite pe cât îi sta în putinţă, căutând să nu se apropie mult de tejghele, ca vânzătorii să nu se repeadă să-i vâre cu de-a sila vreo ciozvârtă. Familia Ţolkovski nu consuma carne decât o zi pe săptămână – duminica – în rest se mulţumea cu ce le ofereau grădina lor de zarzavaturi şi borcanele cu murături.
O târgoveaţă gătită şi sulemenită, ce ducea de picioare un gâscan gata pârlit, legănându-şi inert beregata tăiată, îi făcu semn cu cotul prietenei sale, la fel de gătită, care-o însoţea, cărând la rândul ei un gâscan aidoma.
— Ian te uită… Madam Ţiolkovskaia în piaţă… Minunea lui 417
Dumnezeu!
Prietena chicoti:
— Chiar aşa. Vorbeşte lumea că ’mnealor nu mănâncă
decât ciorbe de urzici şi de măcriş. Ba am auzit c-ar mânca şi păpădie. Se duce chiar ea de culege urzici. Cu mănuşi dintr-alea de bal, de-i ajung pân-la coate. Nobilă, nobilă, da’ în burtă numa’ urzici…
Cea dintâi căzu pe gânduri, bănuitoare.
— Şi totuşi barbată-su trebuie să câştige binişor la şcoala aia eparhială… Ce-or fi făcând oamenii ăştia cu banii?
Prietena chicoti cu poftă sporită:
— Îi dă ’mnealui pe stele… Nu-i publică nimeni cărţuliile, şi le tipăreşte pe banii lui…
Izbucniră amândouă în râs, făcând să le tremure cărnurile, iar gâscanii pârliţi prinseră şi ei a dănţui în mâinile lor. Varvara Evgrafovna se apropie cu sfială de un măcelar.
— Aş dori nişte carne de vită…
Măcelarul îşi netezi, plin de sine, barba despicată în două
fuioare:
— Din care să fie, coniţă… Pentru supă sau pentru altceva? Că avem şi nişte muşchi: numa’ bun pentru biftecuri englezeşti…
Varvara Evgrafovna îl întrerupse, zorită:
— Pentru supă, te rog…
Atenuându-şi întrucâtva tonul servil, dar continuând să fie respectuos, omul zise:
— V-aş oferi bucăţica asta… Are un os cu măduvioară… O
minuna Cântări la iuţeală halca de carne. Îs numa’ trei funţi şi ceva.
Varvara Evgrafovna rosti descumpănită:
— Nu s-ar putea bucăţica de colo, e mai mică… Aş dori să
aibă numai vreun funt jumătate…
Măcelarul schimbă paşnic hălcile de carne din cârligul cântarului.
— De ce să nu se poată, coniţă? Trebuia să ziceţi aşa de la-418
nceput… Numa’ că şi aici îi mai mult de-un funt jumate. Îs aproape doi.
Simţind aţintite asupra ei privirile celor două ţaţe ce se apropiaseră între timp şi roşind cumplit, Varvara Evgrafovna stărui:
