Oamenii înşişi, care se tem de incapacitatea lor de a conduce. Iertaţi-mă că vă-ntreb, Konstantin Eduardovici, dar de ce o faceţi dumneavoastră pe omul neprihănit? Nu beţi, nu fumaţi… Chiar vreţi să fiţi mai bun decât toţi ceilalţi? Un proverb rus spune că ce-i în mintea omului treaz e în gura beţivului. Or, dacă toţi oamenii s-ar lăsa de băutură, şi-ar pierde şi această unică ocazie de a fi sinceri…
— Crezi dumneata că eu nu sunt sincer? îl privi pe sub sprâncene Ţiolkovski.
Semiradov rămase gânditor câteva clipe, apoi oftă:
— Ştiţi, Konstantin Eduardovici, să-mi fie cu iertare, dar am crezut un timp că umblaţi cu vicleşuguri. Prea mi se părea neobişnuit ca un om să gândească aşa cum gândiţi dumneavoastră. Pe urmă, când v-am cunoscut mai îndeaproape, când v-am vizitat şi atelierul, mi-am dat seama că nu-i aşa. Sunteţi cu adevărat un om sincer. Ba poate chiar prea sincer. Numai că nu oricine poate să fie astfel. Nu-l ţine cureaua… Uite, m-aţi întrebat adineaori despre credinţa mea în Dumnezeu, iar eu v-am dat un răspuns pe jumătate în glumă, pe jumătate serios. De cinismul meu nu mi-e ruşine, căci el mi-e baza. Dar care e Dumnezeul căruia vă-nchinaţi dumneavoastră? Care vă e credinţa?
— Dumnezeul meu este omul, deşi e încă departe de a fi perfect. Dar ca să-l perfecţionăm, nu trebuie să începem cu alţii, ci cu noi înşine… vorbi Ţiolkovski, uitând cu totul unde se află şi stând sprijinit, ca de-o tribună, de marginea unei lădiţe cu rachiu de scrântitoare. Eu cred într-o lume fără
state, fără stâlpi de hotar, fără armată, poliţie, exploatare, bani…
— Fără bani? râse ironic Semiradov.
— O să-i înlocuiască adeverinţele din câmpul muncii. Ba poate că n-o să existe nici asemenea adeverinţe, căci orice adeverinţă e o manifestare de neîncredere în om… îi luă
vorba Ţiolkovski. Oamenii sunt atât de dezbinaţi, încât nu au un scop comun. Or, nimic nu contribuie la aflarea acestui scop decât existenţa unui duşman comun. Şi omenirea are 426
un asemenea duşman.
— Care să fie acela? întrebă pe un ton neîncrezător Semiradov.
— Moartea, răspunse cu simplitate Ţiolkovski. Dacă toate mijloacele pe care oamenii le folosesc astăzi pentru a lupta unii împotriva altora le-ar folosi pentru a lupta unii în apărarea altora, atunci ar birui nu numai bolile, ci chiar şi moartea. Căci moartea poate că este şi ea o boală, căreia încă
nu-i cunoaştem virusul. Poate că savanţii vor izbuti chiar să-i reînvieze pe strămoşii noştri îndepărtaţi. Ia spuneţi-mi, nu v-ar fi făcut oare plăcere să luaţi micul dejun împreună cu Socrate, să prânziţi cu Alexandru Macedon, să cinaţi cu Puşkin?
— Nu ştiu dacă le-ar fi făcut lor plăcere… încercă să-i răspundă printr-o glumă Semiradov, cu un gând nemărturisit în minte: „Poate că-i, într-adevăr, smintit, aşa cum se zvoneşte? Ba nu, mintea îi este limpede, şi-apoi are şi nişte mâini de aur… Dacă ar fi să te gândeşti numai la schiurile acelea nautice pe care le-a construit! M-a rugat atunci să-i dau troica cea mai iute pe care o am, a legat de ea nişte frânghii… Caii au luat-o la trap pe mal, iar el, în urma lor, stând în picioare pe schiuri – doar barba îi flutura peste costumul de baie, în dungi. Mi s-a părut în clipa aceea că
seamănă cu faimosul Ivan Poddubnîi. Dar oare prin forţa gândirii sale nu-i un adevărat Poddubnîi? Toată Kaluga a ieşit pe malul râului să vadă minunăţia. Numai că n-a mers prea mult cu schiurile acelea: a căzut în apă. Iar după ce a ieşit la mal, zice: «Parcă asta-i viteză! Abia după ce o să avem şalupe cu motoare puternice, o să putem folosi schiurile ca lumea!»“ Semiradov îşi curmă gândul şi îl întrebă pe Ţiolkovski: Dar ce-o să faceţi cu atâta omenire? Că pe Pământ şi aşa începe să cam fie înghesuială… Numai moartea reprezintă deocamdată un remediu…
— Dar stelele? La ele nu te gândeşti? zise Ţiolkovski înainte de a părăsi hala.
Ieşiră amândoi în curte, unde mai mulţi flăcăi cu şorţuri 427
de piele dinainte încărcau în căruţe lăzi cu sticle. Unul dintre ei, neobrevându-l pe Semiradov, scoase dintr-o lădiţă o sticlă
de porto. Împinse cu degetul său vânjos dopul în interiorul sticlei, apoi o duse la gură. Furişându-se în spatele lui, Semiradov îl apucă de ureche, făcându-l să scoată un urlet de durere, şi îl aduse în faţa lui Ţiolkovski:
— Priviţi-l,
Konstantin
Eduardovici,
pe
acest
alcoohomosapiens! Unul ca ăsta şi în Cosmos ar zbura cu sticla după el…
Luându-şi rămas-bun de la Semiradov şi refuzând politicos să se folosească de trăsura acestuia, Ţiolkovski porni spre casă de-a lungul unei vâlcele de la marginea oraşului, împungând cu vârful bastonului-umbrelă rădăcinile care ieşeau ici şi colo din pământ, de-o parte şi de alta a cărării.
Era surescitat, chiar furios, însă furia nu părea lipsită de o ţintă precisă, ci, dimpotrivă, concentrată asupra unei anumite idei. Începu să murmure ceva, ca şi când şi-ar fi împărtăşit sieşi gândurile:
— Şi totuşi există o problemă a problemelor: de ce toate astea? De ce există lumea, Universul, Cosmosul? De ce?
Filosofii noştri nu meditează la asemenea probleme. Ori nu vor s-o facă, ori se tem. Filosof care nu gândeşte! Un Democrit căruia îi e frică! Cu neputinţă de conceput! E
ştiinţific tot ce-am izbutit să ţinem în palmă şi nu e ştiinţific tot ce nu izbutim să înţelegem? Cu asemenea deviză nu poţi ajunge departe nici pe jos, darmite să mai şi zbori…
Pe fundul vâlcelei stăruia liniştea, iar bolboroseala lui Ţiolkovski se îngâna cu foşnetul frunzelor de toamnă ce se roteau lin prin văzduh. Şi deodată, în faţa lui se desfăcu la maximum, scrâşnind şi barând cărăruia, o armonică.
Armonica se afla în braţele unui crai de mahala cu ochi obraznici, unsuroşi, înceţoşaţi acum de niscaiva produse de-ale lui Semiradov. De sub cozorocul lăcuit, frânt, al şepcii, îi răsărea un ciuf stufos; era încins peste rubaşca de fante, având brodate la guler un şir de albăstrele, cu o cureluşă
subţire, bătută cu ţinte şi, cu toate că vârfurile cizmelor îi 428
erau stropite cu noroi, carâmbii lor străluceau ca oglinda.
De-o parte şi de alta, stăteau doi găligani zdrenţăroşi,
„ciracii", gata să execute, slugarnici, orice poruncă a şefului.
Unul dintre ei duse mâna la carâmb şi în clipa următoare un cuţit de cizmărie se propti în barba lui Ţiolkovski. Celălalt, rânjind şi scălâmbăindu-se, îi pipăi cu delicateţe prefăcută
buzunarele…
— Cesuleţul, Excelenţă…
— Poftim, zise Ţiolkovski, scoţându-şi ceasul din buzunarul jiletcii. Marca „Pavel Bourre”. Nu l-am reparat niciodată. Vreţi să vă arăt cum se întoarce?
