Î-Î şi I-I schimbară o privire şi se luară după el.
…Băiatul cu ochi albaştri cobora în goană malul vâlcelei cu racheta în sân. Captura îl umpluse de fericire: ai fi zis că
şi pistruii de pe obraz îi ţopăiau de bucurie. Soarele, norii alburii şi păsările de deasupra capului se contopiseră parcă
438
într-un carusel sărbătoresc, în care zbura el, strângând la pieptul gol racheta, al cărei vârf se iţea de sub cămaşa descheiată. Cruciuliţa agăţată de gât îi tot sălta lovindu-se de metalul rachetei. În ochii de îngeraş ai băiatului apăru o expresie triumfătoare în momentul când, ajuns într-un părculeţ al oraşului şi asistat de alţi copii, adunaţi grămadă
în jurul lui, se apucă să lege racheta de coada unei pisici care mieuna sfâşietor, căznindu-se din răsputeri să scape din strânsoarea mânuţelor durdulii ale unei fetiţe de vreo zece ani, cu chip bătrânicios, şi încrâncenat.
— Oare şi copiii noştri vor fi aşa? gândi îngrozit Î-Î. Acestui băieţel nici nu-i trece prin minte că pisica dinaintea lui este şi ea o părticică a naturii ca şi el însuşi. Chinuind-o pe ea, el supune la chinuri şi atomii propriilor lui strămoşi.
— Nu, copiii noştri nu vor fi niciodată aşa, îi răspunse în gând I-I.
Unul dintre privitori, un prichindel de-o şchioapă, spuse gângav:
— De se chinuiesti pisicusa?
Băiatul cu ochi de îngeraş nu catadicsi decât să-i arunce o privire fugară, dispreţuitoare.
— Un chibrit… zise el pe un ton poruncitor.
Din toate părţile se întinseră spre el mâini mititele, oferindu-i tot atâtea cutii de chibrituri.
— Pe copiii noştri nu-i vom lăsa niciodată să se joace cu focul, gândi Î-Î.
— De-o-asemenea treabă n-au să se apuce nici ei înşişi, gândi, drept răspuns, I-I. Ai uitat care că pruncii noştri se nasc mai inteligenţi decât părinţii lor?
Băiatul cu ochi de înger aprinse un chibrit., şi îl apropie de capătul fitilului care ieşea din rachetă. Deodată, flăcăruia ce se şi furişase de-a lungul fitilului fu apăsată şi stinsă de-o ditamai cizmă prăfuită, pe carâmbul căreia, ca printr-o imensă ţară de basm, alerga o furnică.
Băiatul cu ochi de înger tresări şi înălţă capul. Înaintea lui se afla Ţiolkovski. Cu o privire aspră, întrebătoare, căta drept 439
în ochii de înger ai băiatului. Fetiţa slăbi strânsoarea şi dădu drumul pisicii. Din bătrâncios şi încrâncenat cum era, chipul ei redeveni de copil şi ea izbucni în plâns, deşi n-o certase nimeni. Ţiolkovski prinse pisica, dezlegă racheta şi se depărtă, cu sufletul răvăşit de ceea ce văzuse. Gândurile i se perindau cu repeziciune prin minte. „Poate că e prematur să
traducem în fapt formula lui Einstein? Dacă este prematur, atunci totu-i pierdut: oamenii îşi vor frânge gâtul. Pământul s-ar putea transforma într-un infern… Şi-ar demonstra atunci ei, oamenii, înclinaţiile lor paşnice. Piatră pe piatră, n-ar mai rămânea, nicidecum oameni. Iar ca să frânezi lucrul la rachete, ar însemna să pui capăt studierii Cosmosului, să
încetineşti mersul înainte, spre nemurire. Se pare totuşi că
progresul nu se poate înfăptui fără riscuri. De astă dată însă, omenirea riscă să piardă totul, totul…”
— Oamenii vor fi nemuritori, gândi Î-Î. Şi poate că vor fi nemuritori într-alt chip decât noi, dar vor fi negreşit. La drept vorbind, ce rost ar avea să fie toţi la fel? Universul ar fi atunci monoton, plicticos…
— Acest om a şi devenit nemuritor, gândi ca răspuns I-I.
Numai că. după cum se pare, oamenii ca el mor şi ei…
I-I şi Î-Î se lipiră tandru unul de celălalt şi din alăturarea lor se născu-n aceeaşi clipă o a treia minusculă sclipire: copilul lor, înzestrat de pe acum cu şi mai multe cunoştinţe decât ei, părinţii lui. Î-Î şi I-I îl luară pe nou-născutul galaxian şi porniră tustrei, cu iuţeală, spre depărtata lor patrie.
În drum spre casă, Ţiolkovski trecu pe lângă o cireadă de vite ce se înapoia de la păşune şi ascultă cu luare-aminte zvonul rar al tălăngilor. Din câteva curţi se şi auzea cum ţâşneşte laptele în şiştare. Avea, de fapt, un auz perfect, dar puţini erau cei care ştiau treaba asta. „Singurul lucru ce ar putea duce la suprimarea războaielor ar fi schimbarea psihicului omenesc. Cei care, înălţându-se de la Pământ, îl vor vedea în toată frumuseţea şi fragilitatea sa, îşi vor schimba mentalitatea. Iniţial vor fi doar câţiva, apoi vor fi 440
sute ca ei, apoi milioane. Va fi atunci o cu totul altă
civilizaţie, o cu totul altă umanitate. Acei oameni vor aprecia în cu totul alt fel frumuseţea Pământului, dulceaţa fiecăreia dintre poamele lui…”
Apoi zâmbi şi îşi zise în gând:
„Şi poate că vreunul dintre ei are să-şi amintească atunci versul: «Pe cer, în miez de noapte, un înger zbura.»”
August 1973 – septembrie 1980
Koktebel – Moscova – Rovin – Gulripşi –
Moscova – Gulripşi
441
442
Document Outline
bookmark0
bookmark1
bookmark2
